Dominația otomană în țările române - durata, forme de manifestare, consecințe economice

Capitolul I : Imperiul Otoman,generalităţi,organizare,perioada de început,teritorii cucerite

Dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central.El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat şi mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menţiona şi titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor şase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului şi vestului

Fondarea Imperiului Otoman a fost realizată de către tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali.Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniene.Intr-un spatiu atat de intins, autoritatea sultanului si porunca lui Allah, seriatul, ramaneau de necontestat. Si totusi, sistemul politic instituit tolera traditiile popoarelor supuse, chiar adaptandu-se unora dintre ele: in provinciile crestine, grecii, bulgarii si sarbii si-au putut practica religia si folosi limba, iar in provinciile arabe populatiile cucerite si-au pastrat, de regula, cadrul organizatoric. Toleranta, de altfel o caracteristica a otomanilor, a fost aceea care a permis si refugiul evreilor spanioli sau al celor provenind din teritoriile central-europene. Dupa lunga domnie a lui Soliman Magnificul, simbol al grandorii otomanilor, razmerite provinciale au anuntat inceputul unui declin lent, precipitat in cursul secolului al XIX-lea. Incercarile reformiste, tanzimat, ale unor conducatori otomani au fost amendate de jocurile marilor puteri, cele care au si transformat Imperiul Otoman in bolnavul Europei si i-au grabit sfarsitul.

Era de plină ascensiune a Imperiului Otoman este împărţită in două mari perioade si anume:prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante si importante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta,fiind doar intens exploatate.

Otomanii au atins perioada de maximă ascensiune în timpul domniei lui Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârşitul celor 230 de ani de creştere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania.Acţiunea reacţiei turcilor la intervenţia Habsburgilor austrieci în Ungaria a îndepărtat pe unii dintre aliaţii otomani, iar pe alţii i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În anii ce au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forţă de ocupaţie, ci a şi devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare şi a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

A urmat apoi o perioadă de stagnare,imperiul fiind slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în faţa acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creşterii puterii ruseşti.

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea şi transformările tuturor aspectelor vieţii otomane.În perioada Tanzimatului s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naţionale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăţi mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene.

Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.