Elisabeta I a Angliei

Tema prezentului referat „Născută pentru a conduce: Elisabeta I a Angliei” constituie rezultatul curiozității mele, motivul alegerii fiind dorința de a obține unele

cunoștințe despre personalitatea Elisabetei I și epoca sa. Numită „Regina Virgină”, „Glorioasa” sau „Buna regină Bess”, Elizabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh din dinastia Tudorilor, cât și unul dintre cei mai mari suverani britanici și europeni, cărora le-a reușit să dea numele periodei în care au trăit. Elisabeta I a fost prima femeie care și-a câștigat un loc de frunte în cercul restrâns al figurilor emblematice ale istoriei, înainte de împărătesele Ecaterina a II-a și Maria Tereza sau regina Victoria. Până în prezent, imaginea Elisabetei a rămas una contradictorie și controversată, în ciuda numeroaselor studii și monografii dedicate reginei pe parcursul anilor. Din aceste motive, personalitatea și viața Elisabetei, cât și reușita de a se impune într-o lume a bărbaților și de a ridica țara la apogeul puterii sale prezintă un interes istoric major.

Scopul cercetării constă în reflectarea politicii elisabetane prin prisma condițiilor interne și externe, urmărind în acest sens următoarele obiective:

- Prezentarea contextului intern și extern al Angliei în perioada cuprinsă între secolul XV și prima jumătate a secolului XVI, cât și evidențierea evenimentelor ce au dus la instaurarea la tron a Elisabetei.

- Analiza politicii interne și externe elisabetane.

În procesul realizării referatului, m-am bazat în special pe consultarea monografiilor autorilor străini cu referire la subiect: „Istoria Angliei” (vol. I) de André Maurois; „Elisabeta I: Religia și Politica externă” de John Warren ; „Maria Stuart” de Stefan Zweig. Studii consacrate exclusiv vieții și activității Elisabeta ce aparțin autorilor români nu au fost de găsit, totuși lucrările precum „Istoria medie universală” de Radu Manolescu și „Marea Britanie” de Mircea Pădureleanu oferă informații utile pentru cunoașterea perioadei. În același sens, am consultat și alte lucrări ca „Istoria Europei”, vol. III (Serge Berstein, Pierre Milza), „Lupta pentru supremația mărilor. De la descoperirile geografice la Trafalgar” (Sergiu Columbeanu, Radu Valentin), Enciclopedia „Istoria lumii”, cât și articole: „Regina Fecioară: politică, religie, controverse” (Iulian Ion), „PORTRET: Regina Elisabeta I - o viață dedicată Angliei” (Bianca Ioniță), „Henric al VIII-lea: între reformarea bisericii și cele șase soții” (Revista „Historia”), „Viața lui Shakespeare” (Horia Dumitru Oprea). Sigur că opere ce tratează subiectul dat se găsesc din abundență în literatura străină, dată fiind importanța istorică a Elisabetei I a Angliei. Dintre acestea pot fi menționate: „England under the Tudors” de G.R. Elton, „Elisabeta I și guvernarea Angliei” de Keith Randell, „Elisabeth” de Brenda Ross.

I. ANGLIA ÎNAINTEA EPOCII ELISABETANE

- CONTEXTUL INTERN ȘI EXTERN AL ANGLIEI ÎN SEC. XV-XVI

În decursul secolului XV-prima jumătate a secolului XVI, societatea engleză a cunoscut transformări politice, social-economice și spirituale profunde. Debutul secolului XV a fost marcat de detronarea autoritarului Richard al II-lea (1377-1399) și instaurarea dinastiei Lancaster. Deși politica primilor regi ai familiei Lancaster - Henric al IV-lea (1399-1413) și Henric al V-lea (1413-1422) - era orientată spre depășirea situației de criză din Anglia, rezultatul a fost opus deoarece reluarea Războiului de 100 de ani (1337-1453) și întărirea Bisericii Catolice au favorizat creșterea anarhiei feudale și a nemulțumirilor față de regalitate, mai ales după înfrângerile din Franța. Astfel, bântuită de crizele țărănești și de războiul civil din timpul lui Richard al II-lea, societatea engleză alunecă în scurt timp spre un alt război și mai sângeros desfășurat între casele regale de York și Lancaster, cunoscut sub numele de „Războiul celor două roze” (1460-1485).

Deși „Războiul celor două roze” a constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, importanța istorică a acestuia este pe măsură deoarece a jucat un rol major în procesul de centralizare a statului și de întărire a regalității, în această vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul a contribuit la scăderea numerică a nobilimii și a bazei ei materiale. În tot acest timp, relațiile capitaliste luau avânt, orășenii nu încetau să se îmbogățească, astfel că s-a ajuns la un echilibru de forțe între nobilime și orășenime, nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai controla regele.

Instituit odată cu venirea la tron al lui Henric al VII-lea (1485-1509), reprezentant al familiei Lancaster și fondatorul dinastiei Tudorilor, noul regim monarhic răspundea unor cerințe obiective determinate de dezvoltarea economică și socială, care reclama o autoritate de stat puternică, în stare să pună capăt conflictelor interne feudale și să asigure echilibrul dintre cele două clase, nobiliară și burgheză, aflate la putere. Parlamentul englez nu și-a încetat activitatea, iar ideea unui „privilegiu regal care nu se pune în cumpănă” a fost mereu combătută. Totuși, o creștere semnificativă a puterii monarhice se atestă în special în perioada de domnie a lui Henric al VIII-lea (1509-1547), când regimul absolutist ia formele despotismului. Din cauza contribuțiilor forțate, în anul 1523 au loc mișcări de protest în Kent, Suffolk și Norfolk. Regele a transformat justiția într-o armă regală. Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), numită „zilele rele din mai” și legislația severă împotriva vagabondajului au făcut din Henric al VIII-lea un rege nepopular.