Femeia bizantină

Introducere

Femeia bizantina a inceput sa cunoasca un interes serios din partea istoricilor abia de doua decenii, cercetarea fiind ingreunata de faptul ca aproape toti istoricii care au avut ca preocupare istoria Bizantului s-au concentrat in mod predilect asupra activitatii barbatilor. Izvoarele istorice sunt bogate in informatii despre intrigile politice si de la curte, despre afacerile diplomatice, controversele religioase si confruntarile militare. Femeile au fost mentionate sporadic, cu exceptia celor din familia imperiala. In “Vietile sfintilor” femeile detin un rol secundar – ele sunt fie sotii sau surori ale ascetilor, fie peregrine pe langa unele lacasuri sfinte sau femei inzestrate cu darul vreunui miracol.

Biografiile femeilor care urmeaza calea sfinteniei sunt izvoare foarte rare. Tot astfel, “regulamentele” manastirilor de maici au ajuns la noi intr-un numar foarte restrans, comparativ cu cele ale manastirilor de calugari. Oricum, este stiut faptul ca numarul manastirilor de monahi era cu mult mai mare decat al celor de maici, drept pentru care si informatiile despre femeile care au ales calea manastirii sunt mai putine. Un izvor mai generos de informatie privitor la conditia femeii il reprezinta compilatiile de drept civil si canonic, insotit de comentarii aferente asociate cu hotararile tribunalelor ecleziastice. Documentele monastice evidentiaza rolul pe care l-au jucat femeile in ceea ce priveste proprietatile funciare, mai ales atunci cand este vorba despre donatii catre manastiri. Acelasi lucru este valabil si in cazul putinelor testamente scrise de femei care s0au mai pastrat.

Intr-un studiu dedicat femeilor, istoricul Alice Mary Talbot vorbeste despre societatea patriarhala a Bizantului care avea o atitudine ambivalenta fata de femeie, atitudine ce se manifesta in modul cel mai explicit prin antiteza frecvent operata intre Eva si Fecioara Maria – cea dintai este denigrata fara incetare pentru ca l-a ispitit si l-a convins pe Adam sa manance din pomul interzis al cunostintei, si deci reprezinta cauza pacatului originar, cea de-a doua, venerata ca Maica pura si neintinata a Domnului al carei Fiu a pogorat din ceruri pentru a izbavi lumea de pacate si a oferi umanitatii posibilitatea mantuirii si a vietii vesnice.

Poeta Casia (secolul al IX-lea) enunta cu acuitate si concizie dubla natura a femeii in schimbul de replici purtat cu imparatul Theophilos. Cand acesta a incercat sa o atace pe Eva, spunand: “Izvor si cauza pentru toate neplacerile omenesti a fost o femeie”, Casia i-a luat imediat apararea precursoarei sale raspunzand “si calea intregii regenerari umane a pornit de la o femeie”.

In lumea bizantina a existat mereu o tensiune intre idealul ascetic crestin al fecioriei si celibatului, pe de o parte, si “promovarea” casatoriei, pe de alta parte. Casatoria oferea o solutue legitima a relatiilor sexuale si proceratiei, indispensabila pentru perpetuarea spetei. Casatoria reprezenta o taina sfanta a Bisericii si familia – nucleul societatii. Rolul femeilor consta in cresterea copiilor, femeia bizantina fiind cel mai des elogiata pentru misiunea ei materna. Sunt frecvente descrierile care ne prezinta mamele in ipostaza de educatoare tandre si afectuoase, preocupate de evolutia spirituala a fiilor lor: le predau Psalmii, le povesteau intamplari biblice sau din viata sfintilor. In romanele bizantine frumusetea feminina si relatiile amoroase erau apreciate pozitiv.

Totusi, femeile erau privite cu suspiciune, ele reprezentand un potential obiect al ispitei. In perioada menstruala erau considerate “impure”, iar in cele patruzeci se zile ale lehuziei treceau drept fiinte slabe si nedemne de incredere. Ele erau victime ale nenumaratelor forme de discriminare , ca de exemplu in ceea ce priveste conditia lor legala, accesul la instructie si libertatea de miscare. Si in literatura erau reprezentate cu o conotatie negativa, apelandu-se la sintagme speciale sau la metafore (descrierea pacatelor “femeiesti”).

Cu rare exceptii, putinele femei care urmau calea sfinteniei depuneau juramantul de intrare in viata monahala ca fecioare, refuzand in acest fel sexualitatea, sau erau vaduve, cu o viata conjugala incheiata. Idealul femeii sfinte reclama renegarea propriei feminitati si concurenta cu idealul monahic barbatesc. Au existat femei care in practica vietii ascetice, au ajuns sa sa manance atat de putin incat sanii li s-au stafidit, iar ciclul menstrual li s-a intrerupt.

Este semnificativ faptul ca, desi rolurile de general, medic sau atlet erau rezervate in mod normal barbatilor, staretele erau si ele incurajate sa isi comande propriile “trupe”, sa se ingriejasca spiritual de macile incercate de boala, sa supravegheze exercitiul aspru al regimului monahal la care se supunea multimea de credincioase. Nici femeile inzestrate cu talent literar nu ezitau sa prezinte stereotipul negativ al sexului din randul caruia faceau parte. Theodora Synadena, fondatoarea manastirii Maicii Domnului a Neinduplecatei Nadejdi (sec. XIV) isi indemna staruitor stareta sa-si invinga innascuta slabiciune femeiasca – “sa-si suflice manecile” si sa isi asume o atitudine hotarat masculina. Cu putini ani inainte, imparateasa-mama Theodora Paleologhina (fondatoare a manastirii din Lips) spunea ca femeile sunt lipsite de putere de la natura si au nevoie de protectie.