Fizionomia multidimensională a principiului surprinderii în contextul războiului israeliano-arab din anul 1967

1. Analiza geografico-militară și istorică anterior desfășurării conflictului

Evreii și arabii palestinieni se luptă pentru aceeași mică zonă geografică de 100 de ani, deoarece pământul respectiv are semnificații religioase însemnate pentru ambele națiuni. De la crearea statului Israel în 1948, conflictul arabo-israelian s-a intensificat și a atras atenția întregii lumi. Problema centrală este reprezentată de granițele Israelului vag definite și de teritoriile ocupate de Israel - Cisiordania, predominant palestiniană care aparținea Iordaniei, Fâșia Gaza, predominant palestiniană care aparținea Egiptului, și înălțimile Golan, care aparțineau Siriei. Factorul generator al conflictelor arabo-israeliene a fost reprezentat, în principal, de revendicarea unui anumit teritoriu disputat de evrei și palestinieni, fiecare parte încercând să își dovedească legitimitatatea asupra acestuia, acest teritoriu purtând numele de Palestina. Evreii, în încercarea lor de a-și justifica pretențiile teritoriale, fac trecerea de la argumentele religioase, conform cărora Palestina a fost „predestinată” să fie populată de evrei, la cele politice. Din punct de vedere geografic, Palestina este localizată la sud-est de Marea Mediterană și la sud-vest de peninsula Sinai, fiind un teritoriu care nu are granițe naturale.

În 1956, după criza privind Canalul Suez, Egiptul acceptă staționarea de forțe ale ONU în peninsula Sinai pentru a se asigura că toate părțile semnatare ale Armistițiului din 1949 îl respectă. În anii ce au urmat au avut loc numeroase ciocniri la graniță între Israel și vecinii săi arabi, în special Siria. În noiembrie 1966 Siria a semnat un acord de apărare reciprocă cu Egiptuliar în perioada imediat următoare, ca răspuns a activității de gherilă a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Forțele Armate Israeliene atacă localitatea as-Samu care se afla sub ocupație iordaniană. Forțele iordaniene răspund atacului, dar sunt învinse rapid. Conducătorul Iordaniei îl critică pe președintele egiptean Abdel Nasser pentru neacordarea ajutorului militar.

În mai 1967, Nasser primește rapoarte false de la Uniunea Sovietică cum că Israelul concentrează trupe la granița cu Siria. Ca răspuns, președintele egiptean concentrează trupe în peninsula Sinai la granița cu Israelul, expulzează forța ONU și îi ocupă pozițiile la Sharm el-Sheikh supervizând strâmtoarea Tiran. Israelul amintește Egiptului de unele declarații făcute în 1957 conform cărora orice apropiere de strâmtoarea Tiran ar putea fi considerat un act de război. Președintele egiptean decide închiderea strâmtorii pentru navele israeliene în 22-23 mai.

Pe 30 mai, Iordania și Egiptul semnează un acord de apărare. În ziua următoare, la invitația Iordaniei, armata irakiană desfășoară trupe și blindate în Iordania. Aceste forțe au fost mai târziu întărite de un contingent egiptean. Pe 1 iunie în Israel se formează Guvernul pentru Unitatea Națională, iar 3 zile mai târziu se ia decizia de a merge la război. Dimineața următoare, Israelul inițiază Operația Focus - un atac aerian de amploare care reprezintă începerea Războiului de 6 zile.

2. Contextul politico-militar anterior desfășurării războiului

În primăvara anului 1967, tensiunea a escaladat la un nou nivel, liderii israelieni emițând avertismente din ce în ce mai severe către Siria. Serviciile secrete sovietice, siriene și egiptene l-au avertizat împreună pe președintele egiptean că un atac israelian asupra Siriei era iminent. Reacția acestuia, pe 18 mai, a constat în cererea adresată secretarului general al ONU să retragă forța ONU din Sinai. Când secretarul general a încuvințat, ușa spre război s-a deschis larg.

În zilele anterioare începerii conflictului, existența Israelului părea că atârnă din nou de un fir de păr. Pe măsură ce armatele Egiptului, Siriei și Iordaniei se pregăteau pentru un război împotriva Israelului iar liderii arabi cereau distrugerea acestuia, Israelul trebuia să se pregătească pentru război.Spitalele din Israel s-au pregătit pentru pierderi în masă, cauzate nu numai de armele convenționale oferite de către URSS Siriei și Egiptului și de către Occident Iordaniei, dar și de armele chimice despre care se știa că au fost folosite de catre Egipt în războiul împotriva Yemenului.

Tensiunile începeau să crească în timp ce primul-ministru al Israelului, Levy Eshkol, insista ca măsuri diplomatice să fie luate înainte ca Israelul să ia în calcul o acțiune militară. Înainte de începerea războiului, piloții israelieni și trupele de la sol s-au antrenat intens pentru pregătirea rapidă a avioanelor pentru misiunile de luptă, ajungând la patru misiuni de luptă pe zi (în comparație arabii având doar 1-2 misiuni de luptă pe zi). Aceasta a permis aviației israeliene să trimită numeroase valuri de bombardament asupra bazelor aeriene ale egiptenilor. Prin acestea, israelienii au reușit să neutralizeze aviația egipteană încă din prima zi a războiului. Piloții au fost obligați să memoreze fiecare detaliu al obiectivelor și s-au antrenat de nenumărate ori pe obiective identice cu cele reale. Datorită acestui lucru, arabii au crezut că aviația israeliană a fost ajutată de forțe militare străine.

Egiptenii construiseră fortificații în Peninsula Sinai, pe baza convingerii că atacul va avea loc pe cele câteva drumuri care traversau deșertul și nu prin terenul greu accesibil al deșertului. Israelienii au decis să nu atace fortificațiile egiptene direct ci i-au surprins dintr-o direcție neașteptată.

3. Concepția și desfășurarea operațiilor

3.1 Atacul aerian preventiv al israelienilor

Prima și cea mai importantă mișcare a Israelului a fost un atac surpriză asupra aviației egiptene. Inițial atât Egiptul cât și Israelul au anunțat că atacul a fost reciproc. Pe 5 iunie la ora 07:45 ora locală, în timp ce alarmele civile de avertizare sunau pe tot teritoriul Israelului, aviația israeliană a inițiat operația Focus.