Franța și Congresul de la Viena

Prin experiențele Revoluției și ale Imperiului, Franța s-a constituit într-o extraordinară provocare a destinului Europei și într-un șoc al viitorului ei. E de reținut faptul că acțiunea forțelor coalizate împotriva Franței, în decursul anilor 1792-1814, a vizat contracararea „exceselor Revoluției” și stingerea preponderenței exercitate de Imperiu în viața Europei. Prima pace cu Franța din mai 1814, semnifica, în opinia învingătorilor lui Napoleon, atingerea celor două mari obiective. Astfel s-a urmărit readucerea Franței într-o stare de compatibilitate cu Europa, fără ca învingătorii să se răzbune până la a-i secătui energiile, reducând-o la condiția unei puteri de rang secundar. Dincolo de orice impresii sau sentimente învingătorii de la 1814 au convenit că soluția optimă consta în regimul Restaurației și invitarea Franței la congres, dar nu cu loc rezervat în rândul puterilor mari. În acest cerc Franța ținea mult să acceadă, ceea ce s-a și întâmplat, în timp ce unele puteri, precum Spania și Suedia, și-au pierdut-o, deși au fost semnatare, ca și Portugalia, de partea celor victorioși, ale tratatului din 30 mai cu Franța. Înaltul responsabil pentru elaborarea unei strategii de mare politică a fost Talleyrand într-un stil care a dat o confirmare autoritară renumelui său de diplomat de geniu .

În calitate de reprezentant al Franței, la Congresul de la Viena (1814-1815), Talleyrand și-a expus talentul său diplomatic până la maximum, dar este îndoielnic dacă acesta a fost benefic pentru Franța. El a reușit să împartă Aliații, îndemnând Austria și Anglia să încheie acorduri secrete cu Franța pentru a împiedica Rusia de la anexarea întregii Polonii și Prusia de la anexarea întregii regiuni Saxonia. Această nouă triplă alianță a reușit să reducă pretențiile teritoriale ale celeilalte mari puteri și a condus la acordul prin care Franța reținută în frontierele din 1792 (împinși înapoi la cele din 1790, după o sută de zile, perioada în care Napoleon a domnit de la Paris după evadarea sa din Elba). A accepta cedarea către Prusia a celei mai mari părți de pe malul stâng al Rinului nu a fost o idee inteligentă în în perspectivă, astfel Talleyrand creând un pericol serios pentru Franța, care a devenit foarte clar în 1870, 1914, și 1940 .

Talleyrand venise la Viena la începutul lunii septembrie însoțit de ducele de Dalberg și de conții La Tour du Pin și Alexe de Noailles. El împlinea în acel an 60 de ani, servise Revoluția, Directoratul și Imperiul trădându-le puțin pe toate trei la momentul potrivit, dar servind Franța cu geniul unui om politic și cu ajutorul unei culturi vaste și variate. Întorcându-i spatele lui Napoleon, el nu mai reprezenta acum Franța învinsă, ci pe Bourbonul victorios, chiar și grație armelor altora; nu venea să se umilească la picioarele lui Metternich și ale țarului Rusiei, ci să-și spună cuvântul în calitate de egal. Deosebit de interesantă era modalitatea prin care miniștrii lui Ludovic al XVIII-lea vedeau deplina concordanță între interesele Franței restaurate și cele ale Europei ordinii și păcii. Concordanță ce presupunea de la sine revenirea Franței pe linia de plutire în apele marii politci. Și fiindcă nava politcii franceze avea de înfruntat curenți de opoziție constanți din partea forțelor aliate, Talleyrand, încrezător în aptitudinile sale, a solicitat regelui responsabilitatea Externelor cu care va fi și investit . El însuși se considera un negociator conștient de importanța circumstanțelor, edificat de mijloacele ce contribuiseră la schimbările operate în Franța, singurul capabil să facă înțeles un limbaj veridic și ferm cabinetelor aliate atât de dificil de distras de la ideea întru care au triumfat. Primul obiectiv al misiunii franceze l-a constituit documentul „Instructions pour les ambassadeurs du Roi au Congres”, un strălucit și merituos exemplar, cel mai amplu, mai bine elaborat și mai ilustrativ pentru problemele europene dintre toate actele de același gen cu care s-au înarmat delegațiile principalelor puteri în perspectiva forului diplomatic din capitala Austriei. Un documenta ce proba forța ideatică a școlii diplomatice franceze, inspirat de Talleyrand, cu o redactare pusă la punct de Besnardiere . Premisa esențială a întregului demers era că „Franța nu voia decât ceea ce avea”, că ea repudiase moștenirea cuceririi, că ea se regăsea puternică în vechile limite, că ea nu avea gândul de a le extinde și că în fine, ea își plasa gloria în moderație, dar dacă ea voia ca vocea sa să fie ascultată în Europa, aceasta era pentru a putea să apere drepturile altora contra oricărui gen de invazie. Cu o „liniște suspectă”, Franța își etala din plin vocația europeană, iradiind cu munificență, în vederea organizarea păcii generale, idei, principii și soluții constructive .

Invitat fiind pe 30 septembrie la o conferință preliminară alături de ministrul Spaniei, Talleyrand a sesizat imediat intenția de a-l marginaliza și a prevenit această situație răspunzând că va veni „avec plaisir chez lui avec les Ministres d’Angleterre, d’Espagne et de Prusse”, punându-i astfel pe toți la aceeași masă. La întrunire, după ce a luat cunoștință de protocoalele intervenite deja între puteri, a pus imediat o chestiune de principiu, mirându-se că se vorbea mereu de aliați. „Aliați contra cui?” a întrebat Talleyrand. Pacea fiind încheiată, cuvântul aliați presupunea un inamic comun care nu mai exista. Cu Napoleon învins și exilat pe insula Elba de regele Franței nu putea fi vorba de el știut fiind faptul că acesta nu putea decât să fie recunoscător puterilor care l-au readus pe tron . Atitudinea lui Talleyrand a răsturnat planurile atât de savant alcătuite de Metternich și a pus treptat în lumină intențiile reale ale celor prezenți: anexarea Poloniei de către Rusia sau a Saxoniei de către Prusia sub pretextul pedepsirii ei pentru fidelitatea arătată lui Napoleon. „Expert în tertipuri politice, el a izbutit - scrie Cooper- să pună piciorul pe pragul sălii Congresului la 1 octombrie, având în spate toate națiunile mici, și nu s-a mai retras din poziția aceea. N-a trecut mult și s-a întâmplat ca cei ce se aflau înăuntru erau bucuroși ca să intre și el și să închidă ușa după el, în fața celor ce-l susțineau. În aparență, planul său de egalitate dăduse greș, dar în realitate și-a atins scopul adevărat de a fi admis în conclavul strâns al marilor puteri care deveni astfel de cinci, în loc de patru” .