Giordano Bruno - Contur Biografic

Una dintre cele mai remarcabile figuri ale filosofiei şi culturii europene din a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost Giordano Bruno. S-a scris mult despre viaţa lui, poate fiindcă a fost aşa de tragică. Însă majoritatea lucrărilor asupra lui Bruno au apărut abia începând din a doua jumătate a veacului trecut. După anul 1600 o uitare grea şi apăsătoare s-a lăsat asupra scrierilor sale. Ele au fost interzise şi blestemate, atât de catolici, cât şi de protestanţi vreme de două veacuri.

Giordano Bruno s-a născut la Nola, în anul 1548. Localitatea era situată lângă Neapole, un orăşel pitoresc între Vezuviu şi Mediterana. Particola Nolanul, Bruno şi-a adăugat-o în amintirea localităţii sale de baştină.

Tatăl său, Giovanni Bruno, un nobil scăpătat, ce slujea în armata viceregelui de Napoli, şi-a botezat fiul cu numele Filippo, în cinstea moştenitorului coroanei spaniole. Copilul însă o moşteni mai mult pe mama sa, Fraulissa Saulino, o femeie frumoasă, cu ochi mari şi melancolici, simplă, evlavioasă şi care obişnuia să citească în orele ei de odihnă.

La 11 ani, Filippo este dat la Napoli, la şcoala particulară a călugărului Teofilo de Vairano. Acesta a fost repede cucerit de inteligenţa acestui tânăr sărac, harnic, perspicace. Aici va învăţa gramatica, latina, logica şi dialectica, primind primele noţiuni de filosofie. Îi citeşte pe Platon şi Aristotel.

După absolvirea şcolii lui Vairano, nu a avut mijloacele materiale pentru a dobândi cultura superioară la care aspira şi atunci este nevoit să îmbrace haina monahală, intrând în 1563 în mănăstirea San Domenico-Maggiore, a ordinului dominicanilor. În 1566, depune jurământul monahal, primind numele de Giordano Bruno, nume sub care va rămâne cunoscut posterităţii. După primirea rangului de preot, e rechemat la mănăstire pentru a-şi pregăti disertaţia de doctor în teologie. Tânărul călugăr, care se distinge printr-o memorie neobişnuită, este dus la Roma pentru a arăta papei „gloria viitoare” a ordinului dominicanilor. Susţinerea disertaţiei a însemnat un succes veritabil pentru Bruno. Din nefericire, când se părea că nimic nu mai poate împiedica ascensiunea proaspătului doctor pe treptele ierarhiei ecleziastice, a căzut ca un trăsnet acuzaţia de erezie. E sfătuit de un prieten să fugă cât mai e timp. Părăseşte noaptea mănăstirea dominicanilor şi începe de acum anii grei ai peregrinărilor. Prima dată se duce la Roma cu gândul să se apere, dar aici Inchiziţia făcea ravagii. La sfârşitul anului 1576, după ce s-a convins că nu poate spera să se justifice în faţa inchizitorilor, el părăseşte în grabă capitala papală. Singur, fără prieteni, urmărit şi ameninţat, aruncă sutana dominicanilor şi porneşte să cutreiere oraşele din nordul Italiei. Trăieşte modest din lecţiile particulare ce le dă unor tineri nobili. La Veneţia editează anonim lucrarea pierdută astăzi, „Despre semnele vremii”.

Încearcă fără succes să se stabilească în Franţa şi atunci se îndreaptă spre Geneva calviniştilor, calea tradiţională a emigranţilor din Italia veacului său, crezând că acolo va găsi un guvern mai bun. Din nefericire, inchiziţia calvină nu era cu nimic mai prejos decât cea catolică. Mulţi adepţi italieni ai Reformei, care au sosit la Geneva, în speranţa că-şi vor vedea visurile împlinite, au fost profund deziluzionaţi, unii sfârşindu-şi călătoria pe rug.

La 20 mai 1579 el frecventează cursurile Universităţii din Geneva, dar nu pentru mult timp, întrucât se iscă un conflict cu rectorul universităţii Antonio de la Faye, împotriva căruia publicase, anonim, un pamflet. El este arestat şi întemniţat, apoi excomunicat, iar după eliberarea lui din închisoare, la sfârşitul lui august 1579, părăseşte oraşul, luând drumul Franţei. Pentru început se stabileşte la Lyon, apoi la Toulouse, unde ocupă prin concurs postul de profesor de filosofie la Universitate, iar lecţiile lui se bucură de succes. Statutul universităţii prevedea predarea filosofiei în conformitate cu doctrina aristotelică. Nolanul însă, încearcă să organizeze o dispută publică împotriva aristotelismului, ce stârneşte o indignare plină de ură printre colegii săi de la universitate. În plus, ciocnirile armate dintre catolici şi hughenoţi, din sudul Franţei, pun capăt primei experienţe universitare a filosofului italian.

În 1581, Bruno a mers la Paris. Aici a refuzat iniţial postul de profesor ce-i fusese propus, în schimb a anunţat un „ciclu extraordinar de prelegeri de filosofie pe tema celor 30 de atribute ale lui Dumnezeu”.1 Aceste lecţii erau un fel de comentariu la capitolul corespunzător din „Codul teologiei” al lui Toma d’Aquino. În realitate, ele erau împotriva tomismului.

Cursurile de la Sorbona, frecventate de un impresionant auditoriu, au adus filosofului gloria. Se spune că Nolanul „( )vorbea atât de limpede şi cu atâta patos, cu un asemenea debit verbal, încât mâna rutinată a studenţilor Sorbonei nu mai reuşeau acum să noteze tot: atât de sclipitoare îi era gândirea, aşa de mare îi era forţa cugetului”2. Pe studenţi îi impresiona mult faptul că „noul lor profesor „gândea şi dicta concomitent”; ideea se năştea sub ochii lor; ea se înveşmânta cu argumente irezistibile, îşi găsea expresie în imaginile luminoase ale mitologiei antice, în comparaţii curajoase şi nebănuite, în concluzii hotărâte, care sfărâmau structura armonioasă a speculaţiilor scolastice. Auditoriul era stăpânit de un sentiment ciudat; asista la naşterea unei noi filosofii - nolana filosofia. Vocea mlădioasă a italianului cu temperament vulcanic – care nu-şi silabisea lecţia, stând la catedră (ca ceilalţi profesori), ci vorbea liber şi întotdeauna în picioare - provoca fără îndoială studenţilor un fior de admiraţie şi respect. Măestria, îmbinată cu o emoţie lipsită de orice notă teatrală, îi îngăduie să creeze, să înnoiască temele într-un mod, uneori, răscolitor. Avea în el un foc interior, în ciuda privirii sale blânde, ştiind să topească cunoştinţele asimilate în retorta neîncetat fierbinte a inteligenţei şi temperamentului său. Studenţii aflau - pentru prima oară - de la profesorul lor că e nevoie de ceva mai multă libertate spirituală, ceva mai multă putere de înălţare sufletească, putinţa de a te sustrage lumii reale, nedrepte, şi de a evada sau, cel puţin, de a visa lumi mai necurate şi mai uman orânduite.”3

Faima noului profesor, ce avea o capacitate neobişnuită, a ajuns repede la curtea regelui Henric al III-lea, căruia îi era reproşată politica sa tolerantă şi interesul său pentru ştiinţe şi arte.

El îşi va tipări primele lucrări, printre care „De umbris idearum”, publicată în 1582, o lucrare de filosofie propriu-zisă, în care găsim o serie de idei dialectice interesante, referitoare la corespondenţa dintre ordinea gândirii şi cea a lucrurilor.

Între timp, înteţirea războiului civil din Franţa, îl face pe Bruno să se îndrepte spre Anglia, având călduroase scrisori de recomandare de la Henric al III-lea pentru ambasadorul său de la Londra, Michel de Castelneau de Mauvissičre. Anii petrecuţi în Anglia, între 1583 şi până în octombrie 1585, au fost fericiţi şi fructuoşi. A fost găzduit de ambasadorul Castelneau, care i-a oferit toată ospitalitatea, l-a înţeles şi l-a ocrotit de atacurile la care a fost supus.

În Londra, Bruno s-a împrietenit cu poetul John Florio, fiul unui exilat italian, cu un grup de tineri aristocraţi, printre care şi compatriotul său Alberico Gentile, jurist celebru, unul dintre fondatorii dreptului internaţional, cu poetul englez Sidneo, cu unchiul acestuia, Robert Dadly, cancelarul Universităţii din Oxford, favoritul reginei Elisabeta. Cu ajutorul noilor săi prieteni reuşeşte să pătrundă în universitate, unde va preda studenţilor cursul de filosofie, timp de un semestru. Cursurile sale au fost privite la început cu răceală, iar mai târziu cu duşmănie făţişă.