Imperiul roman - exemplu de hegemon

Imperiul Roman

Cel mai mare imperiu am antichităţii, exemplu tipic de hegemon. De la mica cetate Roma, fondata pe malurile Tibrului, potrivit tradiţiei de Romulus (unul dintre cei doi fii gemeni ai vestalei Rhea Silvia), în anu 753 î. H., la cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii (circa 3,3 milioane kmp, 50-70 milioane locuitori, respectiv o cincime din populaţia de atunci a planetei), drumul nu a fost deloc lin, formaţiunea statala trecând prin mai multe faze: republică scavagistă, regalitate, republică, principat, dominat.

A constituit una dintre cele mai unitare şi durabile macroformaţiuni statale din istoria omenirii, singurul stat care a reuşi să înglobeze între hotarele sale toate regiunile limitrofe Mării Mediterane, pe care a transformat-o într-o mare Mare Internum(Mare interioară).

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convenţional, pentru a descrie statul roman în secolele de după reorganizarea sa din ultimele trei decenii î.Hr., sub Octavian (Caesar Augustus). Ultimul împărat din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul, până la dispariţia sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar şi în perioada modernă.

Imperiul Roman antic (27 i.Hr - 395 d.Hr)

Dupa ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, şi-a consolidat poziţia prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium, din anul 31 i.Hr., acesta va declanşa un amplu proces de restructurare a tuturor instituţiilor statului, fiind conştient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie şi că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a ştiut să câştige simpatia tuturor. Mai întâi, a desfiinţat armatele sale şi a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcţia de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să renunţe şi la supremaţia militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat şi titlul de Augustus (cel venerat). Aceasta dată (27 i.Hr.) este considerată, în mod convenţional, ca fiind începutul Imperiului Roman, deşi numele de "Republica Romana" a fost folosit, în mod oficial, timp de încă vreo câteva secole. Augustus va reuşi să mai acapereze şi funcţia de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să-i stabilească agenda. În afară de aceasta, a inventat şi o nouă funcţie, în 23 î.Hr., anume cea de împărat al Romei, această funcţie era pe viaţă, şi îi oferea controlul întregii armate romane. Totuşi, el folosea, adesea, titlul civil "Princeps", sau "Primul Cetăţean". La 19 august 14 d. Hr., Augustus va fi succedat de Tiberius (14-37), care era, de fapt, fiul sotiei sale, Livia Drusilla, dintr-o altă căsătorie.

Imperiul se va extinde în Britania, în vremea împăratului Claudius (41-54), iar, după o scurtă criză, în vremea împăratului Nero (54-68), imperiul îşi va atinge maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117), care va cuceri Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, va decide,însă, să abandoneze Mesopotamia şi părţile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior).

După aceasta, va urma o perioadă de pace, cu excepţia unor conflicte militare din vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180). În anul 212, împăratul Caracalla (211-217) va oferi cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III va fi dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut loc foarte multe războaie civile. În această perioadă, împăratul Aurelian (270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în vest un imperiu Galo-roman şi în est, unul Palmyrean), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica strategic, prin ideea scurtării frontului de conflict faţă de populaţiile migratoare barbare pe linia Dunării de Jos.

Criza secolului III, se consideră că a luat sfârşit cu Diocleţian (284-306). Acesta va iniţia o serie de reforme care vor schimba fata imperiului. Cu el se considera, ca incepe perioada dominatului (marcand sfarsitul perioadei principatului, care incepuse cu Augustus), imparatul devenind in mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat administratia in mai multe prefecturi si diocese, si va imparti imperiul (in 286), el luand rasaritul (linia de impartire fiind intre Italia si Dalmatia), avand capitala la Nicomedia. Va instaura şi Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti si 2 Cezari, câte un August şi un Cezar pentru fiecare parte (apus si răsărit).