Începuturile castrismului în Cuba

Istoria nu cunoaste fenomenul generatiei spontanee: aventura politica a lui Fidel Castro s-a înscris într-un curent care fusese marcat, în special, de crearea, în 1892, a Partidului Revolutionar Cubanez de; catre Jose Marti. Se punea deci problema acordarii unui continut concret notiunii de independenta nationala, si a modificarii nu numai a formelor, dar si a structurii relatiilor economice cu Statele Unite. Personalitatea puternica a lui Fidel Castro a marcat atât de mult revolutia pe care a condus-o, încât termenul de „castrism" si-a câstigat locul în vocabularul politic. Nimeni nu poate spune însa cu precizie daca, la început, Fidel Castro a avut sau nu o idee politica despre ceea ce voia sa realizeze, sau daca era pur si simplu un activist pentru care actiunea îsi gasea finalitatea în ea însasi. Prima ipoteza confera revolutiei o logica ce nu apare întotdeauna; cea de-a doua ne arata ca, pentru a depasi simpla actiune, Fidel Castro trebuia sa adopte mai întâi vocabularul socialist, apoi ideologia comunista, pentru ca pe urma sa devina un aliat al Uniunii Sovietice.

Cu ocazia procesului sau, în urma esecului cu care s-a soldat atacul cazarmei Moncada, la Santiago de Cuba pe 26 iulie 1953, Castro pronun¬ta în apararea sa un discurs care, publicat mai apoi sub titlul Istoria ma va achita, a fost interpretat ca semnificativ pentru faptul ca, pe 26 iulie 1953, el sperase ca actiunea lui — un puci — va provoca revolta maselor. Daca retinem aceasta idee, ne dam seama ca operatiunea ar fi fost de tip leninist. „Planul consta, o data cu cucerirea cazarmilor din Oriente, de la Bayamo si Santiago, în a lua armele si a face astfel un apel catre popor, încercând demobilizarea unui numar cât mai mare de soldati. Ar fi urmat apoi proclamarea unor legi revolutionare pentru ridicarea la lupta a întregii provincii si, de aici, crearea conditiilor pentru rasturnarea regimului lui Batista."

Trebuie deci evocat anul 1917. Indiferent de resentimentele unor largi paturi ale populatiei fata de regimul tarist, Revolutia din Octombrie 1917 nu a fost o revolutie „populara", ci o lovitura de stat ale carei principii fusesera enuntate de Lenin în Ce este de facut?, în 1902. Nu se punea problema de a sti daca toate conditiile prevazute de Marx pentru trecerea de la capitalism la comunism erau întrunite, ci daca un partid, puternic prin organizarea sa, dar putin numeros, putea prelua puterea, indiferent daca urma apoi sa-si justifice operatiunea prin intermediul unui vocabular cu rezonante cvasimagice. Pentru Lenin, posibilitatile politice ale revolutiei erau mai importante decât conditiile sociologice ale declansarii sale; îl citise Fidel Castro pe Lenin? Se pare ca el a stabilit primele contacte cu Partidul Comunist Cubanez în 1952, studiind toate luarile de pozitie ale acestuia. Dupa spusele unuia dintre tovarasii sai din acea vreme, Lionel Soto, cartea sa de capatâi era Statul si Revolutia a lui Lenin. „Este evident, scrie Jean Lamore, ca mai multe aspecte prezente în Istoria ma va achita sunt de factura leninista. în acest text gasim o expunere a situatiei socio-economice a Cubei, un program, daca nu socialist, cel putin «avansat» pentru contextul cubanez din epoca, demonstratia ca toate caile legale de a se elibera îi erau închise poporu¬lui, ideea ca lupta armata putea conduce la maturizarea constiintei politice a maselor, consideratii despre diviziunea societatii în clase, o proiectie antiimperialista (aceste doua elemente din urma fiind prezente fara a fi explicitate)." Castro nu vorbeste de „clasa" ci de „popor", acesta fiind definit ca ansamblul grupurilor capabile sa se integreze în lupta revolutionara, ceea ce exclude marea burghezie si marii proprietari. El ramâne însa prudent: nu mentioneaza imperialismul nord-american împotriva caruia vrea sa ridice „poporul cubanez", si nu vorbeste despre „socialism" atunci când cere nationalizarea.

Opt ani mai târziu, fratele sau Raul va da o justificare acestei prudente: „Nu se punea problema sa atacam o fortareata ca sa preluam puterea printr-o actiune întreprinsa de o suta de persoane; era primul pas decisiv în vederea înarmarii poporului cubanez si începerii revolutiei (...) Nu se punea problema sa punem stapânire pe sediul guvernului, ci sa începem actiunea revolutionara pentru a aduce poporul la putere." Nu era astfel necesar sa astepte ca toate conditiile prevazute de Marx sa fie reunite. In opinia lui Lenin, rolul esential îi revenea unui partid de revolutionari profesionisti, iar Castro era adeptul provocarii unei scântei care urma sa încinga toata tara. Esentialul consta în declansarea incendiului fara ca sa existe preocuparea pentru „conditiile obiective" ale revolutiei, însa fara a nelinisti prea tare „imperialismul" pentru a nu provoca o reactie din partea acestuia, asteptând mai întâi ca revolutia sa triumfe pentru a se proclama adevarata natura a acesteia.

Acesta este motivul pentru care, în timpul procesului sau, Fidel Castro se refera la Jose Marti fara a vorbi despre socialism. Mai târziu (dupa 1961), el avea sa afirme ca strategia lui se baza pe marxism-leninism. Insa poate gândea acest lucru si înainte de 1959.

Creat la Havana în 1904, Partidul Muncitoresc din Cuba opteaza pentru marxism si devine, în 1905, Partidul Muncitoresc Socialist. Acesta este punctul de plecare al unei miscari ce trebuia sa duca la constituirea mai multor organizatii sindicale care s-au regrupat în 1938 în Centrala Muncitorilor din Cuba, care, în 1945, va adera la Federatia Sindicala Mondiala, de sorginte comunista. In 1925 se constituie Partidul Comunist din Cuba; acesta ramâne în ilegalitate pâna în 1937, fiind interzis apoi în 1953, dupa operatiunea lui Fidel Castro. Insa activitatea lui nu va depasi niciodata domeniul oratoric, si se pare ca Fidel Castro a profitat de acest lucru pentru a se constitui ca lider, însa în mod neoficial, pentru a-1 transforma într-un partid de lupta. Asa se face ca pe 28 ianuarie 1953, el conduce o manifestatie studenteasca pentru comemorarea nasterii lui Jose Marti, la care Partidul Comunist nu se gândise.