Islamismul Radical

Islamismul radical

Intrebarea care se pune acum este de ce anume acest terorism sunit a devenit o forta globala. Cheia intelegerii acestui fenomen este antisemitismul extrem.

E adevarat ca "insurgentii islamici" au declansat un razboi impotriva nu doar a evreilor, ci impotriva necredinciosilor in general. Astfel, ei au organizat atentate impotriva australienilor in Bali (insula majoritar hinduista), au atacat ONU, Parlamentul indian, pe catolicii filipinezi si indonezieni si au starnit tulburari in Thailanda, tara predominant budista. Ocazional, i-au vizat pe musulmanii siiti, in atentate sangeroase organizate la Kerbala sau in Pakistan. Dar principalul punct de atractie al acestor grupari este pozitia lor fata de ceea ce foarte multi, in lumea araba si musulmana, socotesc ca este principalul pericol: evreimea.

Incepand mai ales cu anii '80, lumea sunita a mobilizat mari resurse financiare pentru a propaga o versiune radicala a Islamului. Arabia Saudita, in special, a contribuit masiv la formarea unei retele de predicatori si activisti extremisti. Razboiul din Cecenia, ca si acela din Afganistan inaintea sa, a dat impresia ca activitatile acestor grupuri ar fi unele locale sau nationale.

Ceea ce s-a pierdut cu vederea a fost caracterul global al acestei revolte a islamismului radical, care nu a pierdut prea mult timp in a identifica adevaratii inamici: crestinii si, mai ales, evreii. Terorismul algerian a fost un prim produs al acestei tendinte, curmate cu mana de fier de autoritatile franceze, nu inainte ca acesta sa fi incercat, in 1994, sa prabuseasca un avion Airbus incarcat cu pasageri in centrul Parisului. Terorismul egiptean, mai ales ramasitele Jihadului Islamic egiptean care s-au refugiat in Sudan, a fost sursa principala, dupa toate aparentele, a liderilor terorismului sunit care au declarat ca inamicul ultim nu sunt regimurile seculare din lumea islamica, ci este acela de la Washington, New York si Tel-Aviv.

Exista o continuitate in lumea araba si islamica ce ne va permite sa intelegem mai bine natura doctrinei islamismului militant contemporan. In anii '30, in Europa s-au instaurat o serie de regimuri autoritare, unele fasciste, care au sustinut, in diferite faze ale lor, un antisemitism brutal. Regimul stalinist, la randul sau, a avut puseuri antisemite. Unul dintre aceste regimuri, cel nazist, a facut insa din antisemitism cheia de bolta a crezului sau politic.

Mai putin cunoscut este faptul ca aceste regimuri si doctrine au avut un ecou considerabil in lumea araba. Khomeini a venit in contact, in tinerete, la Najaf, cu nazismul, care era influent in Irak prin miscarea lui Ali Guilani. Intors in Iran, el a intretinut relatii cu ayatollahul Kashani, care fusese exilat din Palestina de catre englezi din cauza activitatilor sale pro-naziste. In Egipt multi intelectuali sustineau deschis nazismul. In 1943, Haj Amin, marele muftiu din Ierusalim, se adresa imamilor din legiunea bosniaca a SS-ului, afirmand ca nazismul si islamismul au puncte comune, printre care lupta impotriva evreilor. In 1944, acelasi personaj indemna de la microfonul radioului din Berlin: "Ucideti evreii oriunde dati de ei!".

Acestea nu au fost doar influente conjuncturale, explicabile prin climatul de razboi. In vreme ce nazismul a fost invins iar antisemitismul a fost discreditat in Europa, grupurile antisemite au ramas influente in lumea islamica. Mai mult, unele dintre ele au ajuns la putere, punand in aplicare politici brutale impotriva evreilor. Dupa al doilea razboi mondial, comunitatile evreiesti din Orientul Apropiat si Mijlociu au fost practic nimicite, fiind fortate sa se exileze. Algeria si Marocul au pierdut astfel sute de mii de locuitori. Poate ca cea mai grava ca amploare a fost distrugerea comunitatii evreilor persani, dupa instaurarea lui Khomeini. Represiunea indreptata impotriva "necredinciosilor" a lovit si alte comunitati, cum ar fi cele crestine din Egipt, kurde din Turcia si Irak, sau cele animiste din Sudan sau Niger. Insa intotdeauna evreii au un loc special in aceasta istorie.

Acest lucru nu este explicabil decat in mica parte prin existenta statului Israel. Las la o parte acum daca nu cumva negarea dreptului evreilor de a avea un stat nu este in sine o forma de antisemitism, cu toate protestele celor care sustin ca ar exista o diferenta intre acesta si "antisionism". Chiar daca am admite o asemenea distinctie, tot trebuie sa constatam ca antisemitismul islamist este anterior si independent de intemeierea Israelului. El dateaza de altfel dinaintea celui de-al doilea razboi mondial si a primit un impuls decisiv o data cu difuzarea Protocoalelor inteleptilor din Sion, falsul intocmit de politia secreta tarista pentru a acredita ideea unei conspiratii evreiesti mondiale. Chiar si in prezent, Protocoalele au o larga circulatie in lumea araba, unde majoritatea publicului le socoteste autentice si unde au existat incercari oficiale de a le promova ca documente ce reflecta adevarul istoric.

Prima miscare islamista de masa a fost Fratia Musulmana, intemeiata in 1928. De la inceput, ideologia acestei organizatii identifica pe evrei ca pe principalul inamic. La finele anilor '30, ea a promovat sacrificiul de sine in lupta pentru eliminarea evreilor de pe pamantul islamic. Aceasta nu era o doctrina inspirata de nazismul si fascismul antisemit european mai curand decat de Islamul traditional. Adeptii Fratiei Musulmane marsaluiau in formatii paramilitare si au organizat, in 1938, o razmerita antievreiasca ce includea devastarea sinagogilor si boicotul magazinelor evreiesti. Doi fosti membri ai Fratiei, Nasser si Sadat (care au devenit presedinti ai Egiptului), au publicat Protocoalele inteleptilor din Sion, iar mai aproape de zilele noastre, Fratia Musulmana palestiniana, cunoscuta publicului sub numele Hamas, arata in Carta sa ca lupta impotriva "sionismului mondial" si ca evreii sunt indaratul tuturor relelor din lume, cum ar fi Revolutia franceza sau Primul Razboi Mondial.

Ceea ce anima actiunile atator grupuri, de la Al-Qaeda la Hezbollah sau la atentatorii sinucigasi palestinieni, este ideea ca, pentru a instaura o societate pura, necredinciosii, in primul rand evreii si agentii lor, trebuie eliminati. Aceasta este doctrina in numele careia islamistii au declarat razboi total lumii occidentale. Depinde de noi acum sa intelegem acest lucru si sa percepem consecintele.

Terorismul este o tactică de violenţă care crează teroare şi frică in populaţia generală. Organizaţiile teroriste fac aşa fel de atacuri cu obiectivul de a face inamicul, sau ţinta teroristă, să cedeze.

"Nici o crimă politică, nu poate ajunge la malurile adevărului" a spus celebrul romancier Leonardo Sciascia. Intresant este profilul teroristului, şi motivaţiile sale. De obicei, aceştia sunt oameni a căror copilarie şi tinereţe a fost traumatizată psihic de mediul din care provin. Unii chiar sunt proveniţi din familii bogate, dar din care lipseşte exact ce era mai important: afecţiunea.

Un exemplu este Giangiacomo Feltrinelli, care se trăgea dintr-o familie extrem de bogată dar care a crescut in grija unor guvernante germane şi a fost intotdeauna tratat cu răceală.

Cele mai groaznice urmari ale terorismului.

Ziua de 11 pare a se transforma într-un cosmar pentru statele democratice; o zi predilecta pentru atacuri teroriste. Ca o coincidenta macabra, la doi ani si jumatate dupa ce Statele Unite au fost zguduite din temelii, Europa se vede nevoita sa paraseasca starea de letargie. A fost nevoie de un atentat terorist sângeros pe batrânul continent, caruia i-au cazut victime, din pacate, cetateni nevinovati, pentru ca mai marii decidenti europeni sa înteleaga faptul ca terorismul nu este doar o problema a SUA sau un motiv în plus de a obstructiona prin decizii de politica externa obiectivele americane, ci un cancer international care vizeaza toate statele care într-un fel sau altul au o parere diferita în privinta revendicarilor fundamentaliste.

11 martie 2004 va ramâne, fara îndoiala, o pagina neagra în istoria lumii în general si a Europei în special. Unii ar putea cinic afirma ca, prin pozitia pe care a adoptat-o în cadrul luptei anti-teroriste, Spania, un aliat de încredere al Statelor Unite care nu a precupetit nici un efort în a sustine Washingtonul chiar împotriva aliatilor din cadrul Uniunii Europene, si-a pregatit într-un fel soarta.