Israel, edificarea unei națiuni

O democraţie în care religia are influenţă şi asupra sferei dreptului, un sistem politic pluralist sub hegemonie laburistă, o armată prezentă peste tot, o economie dinamică, dar dependentă de străinătate: Acestea sunt caracteristicile tânărului stat. Primii ani sunt consacraţi organizării noului stat şi a instituţiilor sale. Această activitate de edificare a noului stat fusese deja începută cu destul de mult timp înainte de in¬dependenţă, într-adevăr, în timpul celor treizeci de ani ai mandatului (1918-1948), conducătorii politici ai populaţiei evreieşti din Palestina (aşa-numita jishuv) şi ai mişcării sioniste se consacraseră construirii unei structuri statale în cadrul „teritoriului naţional". Societatea evreiască era complet organizată şi fuseseră prevăzute toate funcţiile statale, chiar dacă nu beneficia de suve¬ranitate, înţelegerile dintre Societatea Naţiunilor şi Marea Britanie, care reglementau mandatul, pre¬vedeau crearea unei „Agenţii evreieşti pentru Pa¬lestina" în vederea primirii şi instalării imigranţilor. Treptat, ea devine unul dintre organele principale ale Palestinei evreieşti. David Ben Gurion , preşe¬dintele ei, va trece în cel mai firesc mod cu putinţă de la această funcţie prestatală la cea de prim-ministru al guvernului provizoriu care va fi instalat la 15 mai 1948 Cea mai mare parte a celorlalţi doi¬sprezece miniştri ai guvernului avusese funcţii în cadrul Agenţiei evreieşti, în special în departamen¬tul politic al acesteia

I. Moştenirea mandatului

Jishuv înfiinţează şcoli, creează o reţea de spitale, asigurând şi asistenţa socială prin Histadruth (marea centrală sindicală), înfiinţând un ajutor de boală care va fi mult timp singura formă de ajutor social existentă.

Adeziunea faţă de sindicat devine, în felul acesta, aproape obligatorie: în momentul creării statului, din el făcea parte 80% din populaţie. Sindicatul este, de asemenea, un mare furnizor de locuri de muncă şi contribuie la crearea multor întreprinderi. Pentru cea mai mare parte a specialiştilor, jishuv a reuşit să cons¬truiască un adevărat sistem economic ale cărui contac¬te cu societatea arabă sunt relativ limitate. El dispune, de asemenea, şi de o adunare electivă {Assefat Hani-vrarim sau Adunarea reprezentanţilor), însărcinată s-o reprezinte în faţa autorităţilor mandatare. începând din anii '30, jishuv începe să-şi recruteze o forţă armată clandestină (Haganah). Destul de curând, unele elemente de dreapta care se opun ideologiei laburiste dominante creează organizaţii de apărare concurente (Irgun, devenit, după aceea, Lehl, cunoscut şi ca gru¬pul Stern) ducând la bun sfârşit operaţiuni spectacu¬loase împotriva autorităţilor britanice. Din punct de vedere politic, compartimentele interne ale jishuv se aseamănă mult cu cele pe care statul Israel le va avea în prima fază a existenţei sale: o stângă în poziţie do¬minantă, o dreaptă burgheză, evident minoritară! şi un grup compact religios. Relaţiile externe sunt asigurate de Organizaţia sionistă mondială (şi, în special, de cel pe care mulţi l-au considerat ca fiind şeful acesteia, Haim Weizmann, devenit primul preşedinte al Israelului, până în 1952, anul morţii sale)

II. Pluralismul politic şi sistemul electoral proporţional

Cheia cea mai importantă pentru înţelegerea pluralismului politic din Israel trebuie căutată în con¬jugarea a două elemente.

Primul constă în structura socială a populaţiei, atât înainte, cât şi după crearea statului, aceasta traducându-se într-o mulţime de categorii: evrei şi arabi, evrei aşkenazi de origine europeană şi evrei sefarzi originari din Africa sau din Asia şi, în fine, evrei slujitori ai ritului şi evrei laici. Al doilea este dat de adoptarea, încă dinainte de crearea statului (în cadrul alegerilor pentru Congresul sionist sau pen¬tru Adunarea reprezentanţilor), a scrutinului prin metoda proporţională, în aşa-numita versiune „integrală". Cu alte cuvinte, ţara întreagă formează o singură circumscripţie electorală care îi alege pe toţi cei 120 de deputaţi din Knesset Nu este prevă¬zut ca alegătorii să poată vota pentru candidaţi aflaţi pe liste diferite, nici votul preferenţial (alegătorii nu pot modifica ordinea în care se prezintă candidaţii). In 1948, este introdus un prag electoral de 1% (în 1991, a fost ridicat la 1,5). Pentru a obţine un loc, o listă trebuie să beneficieze astăzi de 1,5% din voturile exprimate (în alegerile din 1996, acestui prag îi corespundeau 45.773 de voturi). Astăzi, eventualitatea ca o listă să obţină un singur deputat, lucru care, altădată, era destul de frecvent, este destul de redusă. Din 1973, repartizarea resturilor are loc pe baza celui mai mare coeficient.