Istoria modernă universală - Japonia în epoca modernă

Shogunatul sau guvernarea militară a fost întermeiat la sfârşitul secolului al XII-lea, de Minamoto Yoritomo, care s-a desprins ca puterea supremă efectivă în ţară, în urma ciocnirilor dintre familiile Taira şi Minamoto, cele mai puternice familii războinice din Japonia. După ce a supravieţuit ameninţărilor de invazie şi încercărilor de restaurare a puterii imperiale, shogunatul, slăbit de intrigi şi regenţe, a decăzut în cele din urmă, la fel ca instituţia imperială, într-o poziţie de pură semnificaţie nominală. Războinicii puternici se întreceau între ei pentru a-şi stabili dominaţia, iar ţara se găsea într-o aproape permanentă stare de război civil. În cele din urmă, parţial datorită armelor de foc introduse de europeni la mijlocul secolului al XVI-lea, un lord suzeran foarte hotărât, Oda Nobunaga, a reuşit să îşi impună dominaţia, începând un proces de unificare naţională continuat de succesorii săi imediaţi, Toyotomi Hideyoshi şi Tokugawa Ieyasu Succesorii acestuia din urmă au consolidat procesul de unificare început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, reuşind astfel să revitalizeze shogunatul, care, timp de două secole şi jumătate, a fost ocupat de familia Tokugawa

Principala forţă a politicii Tokugawa a rezidat în păstrarea Japoniei pe cât de mult posibil într-o stare de conservatorism controlat. Acesta presupunea înlăturarea pericolului străin simbolizat de ameninţarea politică la adresa autorităţii shogunale pe care o reprezenta creştinismul şi „sigilarea” Japoniei faţă de restul lumii. Alte mecanisme de control includeau prezenţa alternativă a daimyo la baza shogunatului de la Edo, redistribuire strategică a domeniilor,separarea ierarhică a claselor, restricţii asupra călătoriilor şi transportului,îngrădirea circulaţiei după anumite ore, control, responsabilitate colectivă şi recomandări minuţioase cu privire la traiul zilnic. Orice încălcare a regulilor implica, de obicei, pedepse severe. Tot acum s-au produs modificări interioare importante. Au avut loc, în special, schimbări ale ordinii sociale aduse de dezvoltarea socio-economică. A apărut astfel o clasă de negustori puternică, în vreme ce s-a putut observa o decădere generală a samurailor, care îşi pierduseră acum rostul, căzând în practici birocratice, dar, în mod ironic, căpătând şi contururi idealizate. Şi-a făcut apariţia o culturăn burgheză nouă, plină de energie, generată de aceşti comercianţi. În plus, răapândireaconfucianismului menit să sprijine conformismul şi ordinea a dus, paradoxal, şi la îmbunătăţirea nivelului educaţional şi al gândirii critice

Accentul pus pe rolul de conducător suprem al împăratului a generat întrebări şi cu privire la legimitatea shogunatului. În parte, ca o reacţie împotriva a ceea ce părea o influenţă chineză covârşitoare, s-a născut un spirit naţionalist îndreptat spre trecut şi bazându-se pe Shinto şi pe împărat. Aceste elemente nu au fost deloc spre folosul shogunatului, sfârtecat de corupţie şi incompetenţă. Shogunatul s-ar fi putut prăbuşi ca urmare a acestor factori interni, dar, în realitate, sfârşitul i-a fost scris de reîntoarcerea puterilor apusene pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Acestea au cerut drept de comerţ şi alte facilităţi şi au forţat obţinerea de tratate umilitoare pentru japonezi. Incapacitatea shogunatului de a apăra ţara de ameninţarea externă, în ciuda presupusului său rol de protector al naţiunii, a deschis drumul către o lovitură de stat aplicată de acele ţinuturi „mărginaşe” care i se opuneau de mult timp, Satsuma şi Choshu. Ultimul shogun, Yoshinobu, a fost silit să demisioneze la începutul anului 1868, samuraii de pe aceste domenii (Okubuko Toshimichi, Saigo Takamori, Matsukata Masayoshi din Satsuma şi Kido Koin, Inoue Kaoru, Ito Hirobumi şi Yamagata Aritomo din Choshu), dar şi câţiva de pe alte domenii cum ar fi Tosa (în Shikoku) şi Hizen (în Kyushu), „readucând” la putere un împărat adolescent, Mutsuhito, în vârstă de cincisprezece ani, fapt ce va marca începutul unei noi perioade din istoria Japoniei

Japonia a intrat în perioada Meiji într-o stare de nesiguranţă remarcabilă. Nu era clar dacă restauraţia imperială urma să aibă succes, nici chiar dacă străinii aveau să încerce să cucerească ţara. Din fericire, aceştia nu s-au arătat interesaţi de o invazie, cel puţin pentru moment, iar băiatul-împărat nu a reprezentat o problemă. Tinerii samurai care au condus lovitura de stat în numele său au reuşit să-şi consolideze controlul asupra guvernului şi să aducă o oarecare stabilitate ţării dincolo de orice fel de schimbări, scopul lor fiind construirea unei naţiuni puternice care să fie egală sau poate chiar să întreacă Occidentul

Pentru început era important ca puterile vestice să fie făcute să ia Japonia în serios, cel puţin pentru a-şi potoli gândurilede colonizare, iar pentru ţară să anuleze toate tratatele umilitoare din perioada Tokugawa târzie. Aceasta însemna modernizare, care la rându-i implica o mare parte de occidentalizare, proces care nu numai că va duce la câştigarea recunoaşterii de către vest, dar va permite Japoniei să adopte părţile tari ale puterilor occidentale pentru a se simţi mai puternică şi mai competitivă. Nu era numai o chestiune de a învăţa de la vest totuşi, deoarece în unele cazuri aceşti fondatori de naţiune moderni par să fi studiat cu atenţie politicile utile din propriul trecut al Japoniei