Istoria Uniunii Europene

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene un este consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra precedentelor istorice.

Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut, sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.

O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul “Europa” nu desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică, cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.

În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene. Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării gândesc oamenii atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care favorizează unitatea şi care sunt cei cei impulsionează diversitatea.

Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoperă o cantitate variabilă, întrebarea/una din ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria fizică a Europei actuale este tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce cosmografii greci vedeau în Europa cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare, trebuie luate în considerare dimensiunile culturală, ideologică şi politică a unităţii europene.

Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor culturale considerate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră democraţia parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă, pe când autocraţia, existentă de la tiranii greci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a “moştenirii europene”. Aşadar, intervine un subiectivism de natură să încurce argumentarea adevărului. Mai există şi alt aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europa cu Occidentul şi civilizaţia europeană cu cea occidentală. Făcând astfel – şi aceasta este o simplă supoziţie -, ei <<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi controversate probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).

Unitate şi diversitate în Europa Medievală

Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică. A fost creată în Evul Mediu. În termenii cei mai generali, această idee de Europă distinctă este rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman, universalism care trecea peste fruntariile Europei; este rezultatul dislocării, în primul rând, a comunicaţiilor unei zone nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe măsura declinului Romei, provinciile, mai ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate acestea, sensul apartenenţei unei lumi, a ceea a Imperiului Roman, a supravieţuit peste generaţii. A rămas puternic în Italia cucerită de ostrogoţi, spre exemplu. Mai mulţi factori au concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei şi, între aceştie, expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală, fracturând civilizaţia mediteraneană (Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, postum, Paris, 1937).

Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd capitala la Constantinopol. Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în Marea Mediterană; coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale şi legăturile pe uscat între Constantinopol şi Occident, separînd pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie.

Acum, în secolul al şaptelea, are loc o veritabilă ruptură, o întrerupere a continuităţii. Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau sensul unităţii, erau pe cale de a cădea total în anarhie. Ba, mai mult, se părea că ei vor trage spre decădere şi Biserica creştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o fărămiţare totală şi să se piardă elementele de cultură comună, pe care germanii le moşteniseră de la Roma. În acest moment critic, situaţia s-a schimbat şi schimbarea s-a datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor constructive ale francilor. Statele france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. Acum, un alt popor franc – ripuarienii – au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. Ei au oprit declinul şi-au reluat expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800). Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de răsărit (bizantin) şi cu Califatul din Bagdad.

Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle Burns descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima Europă, Londra, 1947), iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui Carol cel Mare drept “punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale” şi începutul “unei mişcări progresiste care urma să continue fără întrerupere pînă în timpurile moderne” (Naşterea Europei. O introducere în istoria unităţii europene, Londra, 1932, p. 284-286). Dacă se recunosc realizările epocii carolingiene, limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate.

Prima realizare a constat din oprirea declinului. Aceasta a constituit o premiză pentru progresul unor popoare occidentale. În al doilea rînd, francii, aducînd sub aceeaşi conducere majoritatea teritoriilor Franţei, cele ale Germaniei, pînă la Elba, parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au imprimat anumite instituţii deşi, astăzi ştim, diferenţele în organizare (diversitatea ) au persistat. În al doilea rînd, aşa numita Renaştere Carolingiană, deşi a avut impact doar asupra unui segment al ştiutorilor de carte, a creat fundamente comune în gândire şi atitudini intelectuale, elemente care s-au reflectat în faimoasa scriere de mână carolingiană (The Caroline minuscule), care, mai devreme sau mai târziu, a dislocat scrierile minuscule “naţionale” ale Italiei, Spaniei şi Angliei. Drept fundament al acestei civilizaţii comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii târzii, învăţături pe care savanţii carolingieni au încercat să le salveze. Acest patrimoniu comun a fost luat în considerare ca moştenire e peste toate diferenţele de rasă. Ca urmare, se poate afirma că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara tendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de origine a diferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian rezidă în faptul că feudalismul, care la origine a fost o măsură a francilor de a lega omul de om într-o ierarhie socială şi politică, a devenit o instituţie europeană cuprinzând Italia, Spania, Anglia, Islanda şi Scoţia şi, mai tîrziu, Polonia şi Ungaria.

Toate acestea, erau realizări remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai întîi, Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusă de ei, uneori cu metode brutale, nu era unitate europeană. Chiar în occident, Anglia, regatele creştine ale Spaniei şi Scandinavia păgînă rămîneau în afara Imperiului Carolingian. Mai mult, Imperiul Bizantin continua să existe şi, ca urmare, crearea Imperiului Carolingian n-a însemnat unitate, ci dualism şi dihotomie. De aici încolo, două imperii, adeseori ostile, s-au înfruntat şi această confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei.

Şi mai important este faptul că o divizare similară a intervenit la nivelul Bisericii, unde, în ciuda schismei, principiul unităţii a dăinuit. Din timpul Sinodului de la Frankfurt (794), animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni asupra Bisericii. Francii, egoişti şi aroganţi, au încercat să coboare creştinătatea la nivelul inteligenţei lor limitate, să acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop franc. A rezultat o primă etapă a schismei care, în secolul al XI-lea, va separa pe ortodoxi de catolici. Sensul unităţii europene existent la franci era orientat împotriva altor popoare europene: mai întîi, împotriva grecilor şi apoi împotriva popoarelor păgîne de la est de Elba. Totuşi, cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru prima dată în sens politic la curtea lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar parţială; nu era europeană.

Din punctul de evdere al integrării europene, n-ar trebui pus un accent prea mare pe Imperiul Carolingian. A vedea în acest Imperiu, cum scria Dawson “fundamentul” dezvoltării europene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o existenţă precară şi scurtă. Astăzi istoricii sunt înclinaţi să vadă în Imperiul Carolingian nu atît un început cît o încheiere. Unitatea carolingiană a fost un eşec, o reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. O sută de ani după moartea lui Carol cel Mare (742-814), tabloul era cu totul altul; Imperiul se destrămase. Incepea să se arate Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.