Liga Națiunilor

Aplicarea în practica a solutiilor alternative la Liga Natiunilor, cristalizate în dezbaterea teoretica din anii imediat urmatori primului razboi mondial, a fost obiectivul atît al unor organizatii si miscari non-guvernamentale, cît si al unor initiative politice la nivel oficial. Miscarile non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizarii opiniei publice europene, a elitei intelectuale si politice, pentru a crea o stare de spirit favorabila unificarii europene în spirit federal si pentru a exercita presiuni asupra guvernelor în vederea efectuarii unor pasi practici în directia integrarii continentului pe plan economic, politic si spiritual. Dintre aceste initiative, cea mai influenta s-a dovedit, în anii´20 cu deosebire, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi. Nascut în 1894 într-o familie de o puternica traditie cosmopolita, originara din Brabant, care s-a mutat în secolul XVIII în Austria, înrudindu-se prin alianta cu familia cretana Kalergi si cu legaturi matrimoniale extinse în rîndul nobilimii norvegiene, ruse, britanice, germane, poloneze, franceze, Richard Coudenhove-Kalergi era fiul ambasadorului austriac la Tokio, cu o mama japoneza. În cursul copilariei petrecute în Boemia, a primit o educatie austriaca, crestina, europeana si cosmopolita, inculcîndu-I-se durabil spiritul de toleranta si de respingere a oricarui nationalism, ideea înrudirii, destinului comun, a unitatii si identitatii tuturor popoarelor europene, dincolo de specificul fiecaruia, ca si o perspectiva globala asupra lumii. În urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum si la Universitatea din Viena, în 1917 obtine doctoratul în filosofie. Evenimentele razboiului si ale revolutiei ruse din 1917 îi îndreapta interesul spre politica, considerînd conflagratia mondiala o crima si nebunie, condamnînd cu asprime nationalismul fanatic, exprimîndu-si temerile pentru amenintarea ruseasca si identificînd cauza Antantei cu cea a democratiei. El a primit cu entuziasm programul wilsonian de reorganizare postbelica a lumii, în conditiile haosului economic, al mizeriei sociale si instabilitatii politice generate de prabusirea marilor imperii. Adera la formula unor reforme treptate în plan social si economic, într-un cadru politic liberal-democratic, si respinge bolsevismul rusesc ca un atac la libertatea individuala, conceputa ca valoare suprema.

Rezultatul tratatelor de pace si esecul solutiilor wilsoniene îl determina sa adopte o pozitie deosebit de critica la adresa noilor realitati politice ale continentului. Europa divizata, rezultata în urma lor, creeaza un haos periculos al nationalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat Germaniei, ca si nationalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germeni ale unor viitoare conflicte generatoare de razboi. Liga Natiunilor este incapabila sa controleze aceasta situatie anarhica, în care se confrunta adeptii tratatelor de pace si revizionistii, nationalismele în concurenta, minoritatile si majoritatea, diversele orientari economice protectioniste. Se conturteaza astfel cu claritate, în viziunea sa, pericolul colapsului economic, al razboiului european si al ascensiunii bolsevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare federala a continentului, în cadrele Statelor Unite ale Europei.

Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor si modelelor federaliste anterioare, el contureaza imaginea unei ere a primatului valorilor internationale în fata celor nationale, a unei faze de tranzitie a istoriei mondiale de la federatii continentale la cele intercontinentale, Europa aflîndu-se între continente gigant, cu resurse unificate, si salvarea ei constînd într-o armonizare si unire a intereselor celor 30 de state care o compun, integrîndu-se într-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Natiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el postuleaza o campanie majora de educatie si propaganda în spiritul identitatii si solidaritatii general-europene, printr-o organizatie si miscare pan-europeana, menita a forma o opinie publica favorabila proiectului si a influenta în mod decisiv initiativele politice guvernamentale care sa-l puna în practica.

Programul miscarii pan-europene este formulat în cartea Pan-Europa, publicata la Viena în octombrie 1923. Acest manifest politic îmbina viziunea globala cu un diagnostic exact al situatiei concrete a Europei. Esenta, în conceptia sa, este decaderea Europei datorita sistemului politic învechit, al accentului pus pus pe conflictele între clase în locul relatiilor interstatale, a îmbinarii slabiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietica, Japonia, Statele Unite, care sînt fie federatii, fie imperii, cu resursele unificate, creeaza un cîmp de forte planetar, în timp ce Europa se marginalizeaza datorita atomizarii în state independente, iar continentele rivale se integreaza tot mai mult. În conditiile dezvoltarii economice moderne, a globalizarii transporturilor si comunicatiilor, statele nationale devin un cadru strîmt si generator de conflicte, pe cînd unificarea continentului ar asigura pacea si stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne si transformarea Europei într-o importanta putere mondiala, cu pastrarea primatului sau cultural.