Marea Schismă

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Cauzele schismei. Începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns la unele neînțelegeri dogmatice, cultice și canonice între Biserica de Răsărit și Biserica de Apus. Ele erau mai vechi și au fost semnalate încă de la Sinodul II trulan sau quinisext de la Constantinopol, din 691- 692. Vina schismei și-o aruncă reciproc grecii și latinii. Grecii o atribuie „inovațiilor” latine, iar latinii o atribuie separatismului și orgoliului grecesc. Cauzele și antecedentele dezbinării Bisericilor din secolele IX și XI au fost în realitate de ordin mult mai profund și serios. Schisma dintre cele două Biserici are o cauzalitate mult mai complicată, mult mai întinsă și mai veche. Cauzele ei multiple sunt de ordin politico- religios și se pot urmări încă din secolul al III - lea. Cauzele politice. Apar încă de când împăratul Dioclețian a împărțit Imperiul în două, în anul 286: cel de Răsărit și cel de Apus. Prin acest act, Dioclețian înțelegea că există o lume orientală cu concepțiile și mentalitatea ei, deosebită de cea occcidentală. Mutarea capitalei de la Roma la Bizanț în data de 11 mai 330, sub Constantin cel Mare. Împărțirea Imperiului de Teodosie cel Mare în 395, între fiii săi Arcadiu și Honoriu, se poate socoti încă una din cauzele politice ale schismei. Iconoclasmul a condiționat, de asemenea, schisma prin faptul că o mulțime de călugări din Răsărit, persecutați de împărații iconoclaști , s-au refugiat în secolul VIII la Roma, unde sunt bine primiți și tratați de către papa. În fine, după toate acestea, în anul 800, s-a întâmplat un eveniment de răsunet european, care a concretizat schisma politică dintre Apus și Răsărit, anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare ca „împărat roman al Apusului” de către papa Leon al III- lea în noaptea de Crăciun a anului 800, știrbind astfel strălucirea de care s-a bucurat până atunci Imperiul bizantin. Cauzele religioase. Chiar când unitatea creștină era înțeleasă și exprimată și în Răsărit și în Apus la fel, au existat totuși unele deosebiri ale Apusului fată de Răsărit precum: - Concepția lui Tertulian că Biserica este o instituție administrativ- pământească. - Concepția Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobândirea mântuirii. - Primatul papal, scos din concepția Fericitului Augustin din lucrarea „De civitate Dei”, papa arogându- și puterea și autoritatea asupra celor două cetăți. - Acceptatea tezei despre purgatoriu, prin papa Grigorie cel Mare (590- 604), după concepția origenistă condamnată. - Introducerea în Apus a „missei” romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe. - Acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită la Sinodul I ecumenic din 325. Apoi: - Celibatul clericilor - Consumarea de animale sugrumate și de sânge. - Postul sâmbăta - Mâncarea de ouă și brânză în sâmbetele și duminicile Păresimilor. - Pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel. - Filioque - Folosirea azimelor Temelia schismei o constituie străduința papalității de a acapara în mod abuziv și exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii, în dauna deplinei Ortodoxii, precum și pretenția papilor la jurisdicția universală asupra tuturor creștinilor din Apus și Răsărit.