Mișcarea monahală

Pe plan politic, deceniile din jurul anului 1000 sunt marcate de destrămarea sistemului politic carolingian, precum și de apariția unor noi instituții feudalo-vasale. Ele corespund ”primei vârste feudale”, după cum afirma Marc Bloch. În domeniul religios, această epocă poate fi caracterizată de influența exercitată de spiritualitatea monastică asupra întregului popor creștin.

Episcopii, proveniți din familii aristocratice și puși în funcții din rațiuni politice și economice înainte de toate, trăiau ca mari seniori și se comportau mai mult ca niște magnați decât ca niște oameni ai Bisericii. Chiar atunci când își păstrau o anumită demnitate morală, ei erau acaparați de sarcinile gestiunii bunurilor lor pământene și de responsabilitățile politice pe care suveranii și nobilii le lăsau în grija lor.

Monahismul este cel care rezistă cel mai bine în vâltoarea acestei crize, care pune sub semnul întrebării însăși existența Bisericii, amenințată de descompunere atât din pricina secularizării clerului, cât și prin răspândirea sistemului bisericii private. Călugarii au fost primii care și-au venit în fire: în Burgundia, unde Cluny este întemeiată în 909; în Lorena, unde Gorze își are existența din 933 și Brogne din 950 au fost centre active de revigorare; în Anglia, unde eforturile sfântului Ethelwold vor fi încununate spre 970 de promulgarea unei Regularis concordia, cartă a monahismului insular unificat și reformat.

Toți creștinii acelor vremuri erau într-adevăr convinși de eminenta demnitate a monahismului și superioritatea sa în raport cu alte stări de viață.

În secolele X și XI, toți călugării din Occident urmau regulile sfântului Benedict, astfel încât putem vorbi despre monahism ca despre o entitate. În practică, acesta nu excludea o anumită suplețe, chiar o relativă diversitate de la o abație la alta.

Fascinația pe care viața și spiritualitatea monastică o exercită este înglobată sensibil într-o civilizație pentru care actul religios prin excelență era cultul oferit lui Dumnezeu.