Occident vs Orient după Războiul Rece

Anul 1989 semnifică o ruptură majoră în istoria Europei. Ceea ce s-a întâmplat atunci conține semnificații mai adânci decât alte evenimente, cum ar fi 1789, 1815 sau 1919. Aceste ultime date ne amintesc de revoluții, de distrugerea unor imperii și de rearanjarea sferelor de influență. Însă, până în 1989, schimbările cruciale s-au produs în interiorul unui cadru determinat de balansarea puterilor și existența unor state independente și suverane. Anul 1989 a fost diferit din acest punct de vedere deoarece schimbărilor dramatice de atunci - revoluțiile anticomuniste și reconstituirea alianțelor- trebuie să le adăugăm și o schimbare fundamentală la nivelul sistemului de state din Europa. Evenimentele din acest an nu au dus doar la încheierea Războiului Rece, ci la terminarea sistemului balanțelor de putere pe continentul european. Această schimbare poate fi mai puțin evidentă și tragică decât ridicarea Cortinei de Fier sau căderea Zidului Berlinului, însă este mai profundă și de o importanță incontestabil superioară .

Printr-o simetrie interesantă, schimbările majore din 1989 au survenit în urma celui „de-al doilea război de 30 de ani”, între 1914 și 1945. Cele două războaie mondiale au adus asupra Europei un nivel al distrugerii nemaivăzut de la Războiul de 30 de ani încoace. Un alt factor important a fost reprezentat de confruntarea nucleară din timpul Războiului Rece, care a oferit posibilitatea devastării pe o scară fără prevedent istoric. În același timp, Războiul Rece a reușit înghețarea Europei pentru următorii 40 de ani. Cortina de Fier a oferit percepția unei frontiere clare și a condus totodată, la construcția unei structuri de alianțe stabile sub conducere americană. Dacă sistemul produsese astfel de nivele inacceptabile de distrugere reală sau potențială, asta însemna că el nu își exercita funcțiile de bază. Nu ar trebui să fim surprinși așadar că un nou sistem statal avea să ia naștere .

Dispariția imperiului sovietic a lăsat câmp liber Statelor Unite, puterea învingătoare în Războiul Rece și singura care își poate asuma acest rol, să mențină o ordine mondială plasată de acum înainte sub semnul imperiului unic. Acest leadership american, limitat altădată la conducerea taberei occidentale, se extinde astăzi la toată planeta și impune celor care îl dețin obligația de a fi prezenți pretutindeni unde sunt încălcate respectarea dreptului internațional și principiile pe care se bazează legitimitatea deciziilor adoptate de Națiunile Unite . Ori, deși nu mai este potrivită considerarea ca „imperialiste” a inițiativelor de politică externă adoptate de conducătorii de la Washington, rămâne la fel de adevărat că politica lor pe cele cinci continente ține frecvent de Realpolitik și utilizează uneori tema „apărării lumii libere” pentru acoperirea acțiunilor vizând în principal salvgardarea intereselor americane .

În ianuarie 1991 războiul care avea să opună Irakului lui Saddam Hussein o coaliție de 32 de state, mandatată de ONU și condusă de SUA, va aduce Irakul într-o mizerie de nedescris. Fiind supraîndatorat el mizează concomitent pe reluarea exporturilor petroliere și pe bunăvoința aliaților și a creditorilor săi arabi, pentru a-și redresa situația financiară. Dar, prețul barilului de petrol suferă în 1990 o scădere serioasă, imputată de Hussein „complotului” care ar lega țările moderate din Golf de Statele Unite, pentru a inunda piața și a determina scăderea prețurilor - în timp ce Kuveitul refuză să renunțe la cele 10 și respectiv 15 miliarde de dolari împrumutate Irakului în timpul războiului (spre deosebire de Arabia Saudită, care a șters datoria irakiană în apriilie 1990) . De aici rezultă, stimulată de frustrările unei populații irakiene a cărei putere de cumpărare a scăzut mult, o tensiune vie între emirat și marele său vecin din nord, care revendică de altfel un acces mai larg la Golful Persic, cu cedarea de către Kuweit a insulelor Warba și Bubiyan. Fără prea mari eforturi Washington-ul s-a putut erija încă o dată în apărător al democrației și al dreptății, fără a lăsa să se vadă țelurile mai puțin nobile care îi determinaseră acțiunea. Oare aceasta ar fi fost la fel de rapidă și viguroasă în cazul în care Kuweitul nu ar fi fost o țară petroliferă, iar Golful Persic nu ar fi reprezentat sursa a peste jumătate din rezervele mondiale de „aur negru”?

În această problemă, americanii s-au comportat ca niște „mercenari” ai comunității internaționale. Termenul nu trebuie privit într-un sens peiorativ, deoarece cauza apărată se putea reclama de la o unanimitate, deși motivat de considerente diferite, nu este mai puțin real. Făcând acest lucru în urma crizei din Golf, SUA au dobândit în regiunea cea mai râvnită de pe glob, vitală pentru interesele lumii industrializată, o poziție hegemonică ce le sporește supremația internațională. Proasta dispoziție manifestată de guvernul Americii, în primăvara anului 1996, față de inițiativele de pace dezvoltate de Jacques Chirac în Liban arată clar grija Americii de a nu lăsa alte state în postura de a obține vreun profit din angajarea ei diplomatică. În contextul atacurilor teroriste din ultimii ani, culminând cu distrugerea celor două turnuri gemene din New York la 11 septembrie, lecția principală pe care ar trebui să o deducem cu toții de aici este următoarea: „Putem să nu fim interesați de haos - avertizează Robert Cooper- dar haosul este interesat de noi”. Cooper ține să amintească cum Roma nu a fost doborâtă de un imperiu foarte bine organizat, așa cum era Imperiul Persan, ci de violența și agresivitatea incomensurabilă a barbarilor. Astfel, în această eră a tehnologiilor supra-dezvoltate, unele minți malefice pot destabiliza o națiune întreagă doar cu ajutorul internetului și a utilizării într-un mod inexplicabil a bombei .