Papalitatea în Evul Mediu

Introducere

Înca din antichitate, dupa aparitia crestinismului, relatia dintre Imperiu si institutia centrala a noii create Biserici – Papalitatea, nu a fost una dintre cele mai amiabile. Ba mai mult, în ceea ce priveste Imperiul Roman de Apus, multe pareri afirma ca elementul crestin a fost una dintre cauzele rapidei prabusiri a acestuia. Nu este aici locul în care sa discutam despre veridicitatea acestei pareri. Cert este ca „mostenitorul organizatoric” al Imperiului Roman Apusean a fost tocmai Biserica Crestina. Odata cu Edictul de la Milano din 313, împaratul Constantin pune capat persecutiilor împotriva crestinilor. Ulterior, muta capitala imperiului la nou întemeiatul Constantinopol, loc în care Imperiul Roman va dainui pâna în sec. al XV-lea. Biserica, pâna atunci interzisa, prigonita si nimicita oriunde i s-ar fi dat de urma, a ajuns sa fie dintr-o data venerata, favorizata si rasfatata chiar de Împaratul însusi (daca sarim peste episodul împaratului Iulian Apostatul). Din acest punct de vedere, Constantin a fost deschizatorul de drum al unei lumi noi, crestine, iar Imperiul Roman, sub conducerea unui împarat crestin, era investit cu o noua misiune providentiala în planul divin de mântuire . Multi dintre istoricii catolici vad în Constantin nu numai pe eliberatorul Bisericii crestine, dar si pe cel care prin imixtiunea sa în problemele ecleziastice, a devenit parintele „cezaro-papismului”, adica al tendintei puterii imperiale de a controla Biserica. În numele sau, la mai bine de patru secole dupa moarte, a luat forma Constitutum Constantini (Donatia lui Constantin), pe baza caruia s-a teoretizat si s-a conferit o puternica autoritate principiului teocratic opus de catre Biserica cezaro-papismului imperial.

Referatul de fata are ca obiect prezentarea institutiei papale si modalitatea ei de a se raporta fata de statul laic (si de valorile lumesti) din momentul aparitiei acestui document în istoria Europei, pâna la celebrarea de catre Biserica Catolica a primului Jubileu, în 1300. Voi face o prezentare succinta a evenimentelor, a personalitatilor marcante si a modului cum au influentat aceasta perioada, dupa modelul oferit de Jeanine Quillet în lucrarea sa Cheile puterii în Evul Mediu. Un referat nu permite o prezentare detaliata a unui asemenea subiect, motiv pentru care ma voi limita la câteva chestiuni esentiale, intercalând si câteva consideratii si interpretari personale a respectivelor evenimente.

PAPALITATEA ÎNTRE SPIRITUAL SI TEMPORAL

Sf. Augustin, a lansat la sfârsitul antichitatii ideea celor doua cetati; „civitas Dei” reprezinta aspiratia si scopul crestinului, pentru care se pregateste în timpul trecerii prin „civitas terrena”. Statul (puterea imperiala) este dator sa se ocupe de buna orânduiala a celor omenesti, pentru a crea conditiile optime în care sacerdotiul sa-si duca la îndeplinire serviciul celor divine. Astfel, crestinul se pregateste pentru cetatea eterna traind si respectând legile din cetatea pamânteasca, fiind obligat la aceasta chiar si atunci când administratorul terestru este pagân . Aceasta teorie prefigureaza deja separarea dintre cele doua puteri, separare bine exprimata tot în secolul V de catre Papa Gelasius I (492-496), care afirma dualismul si coexistenta lor în Vest. În relatia dintre cele doua însa, autoritatea spirituala primeaza. Mai târziu, spre sfârsitul secolului VI, Papa Grigore cel Mare (590-604) nuanteaza discursul, considerându-l pe împarat reprezentant al lui Dumnezeu si protector al Bisericii, supus însa conducatorului spiritual al Bisericii universale, considerat a fi urmasul lui Petru. Tot în aceasta perioada, teza de fata este opusa bizantinilor, folosirea de catre occidentali a termenului Ecclesia universalis încercând a determina comunitatile crestine locale sa se alature celei romane . Ideile augustiniene si cele gregoriene, carora li se adauga slabirea autoritatii politice, sunt premise care favorizeaza aparitia suprematiei pontificale. O succesiune de papi remarcabili începând cu Gelasius pâna la Grigore cel Mare, a avut rolul de a întari importanta institutiei papale.

Situatia ia însa o alta întorsatura pe la jumatatea sec. al VIII-lea, când Împaratul Bizantului a trecut o serie de teritorii din Italia de sud si de pe coasta dalmata de sub autoritatea Romei sub cea a Patriarhului Constantinopolului.