Politica Internă a lui Iustinian

Parte însemnată din istoria medievală universală, considerat secole la rând ca fiind decadent, în pofida existenţei sale de 1200 de ani, Bizanţul a trecut prin perioade successive de declin şi refacere, în care istoria sa politică, militară, economică, socială şi culturală a luat adeseori direcţii diametral opuse. Aceste dramatice răsturnări de situaţie s-au datorat atât unor tendinţe profunde, cât şi deciziilor luate de anumite persoane, printre care mulţi împăraţi ai timpului. Dintre aceştia, un loc de seamă îl ocupă Iustinian, atât de greu de judecat prin prisma izvoarelor istorice. Despre el se spun, în acelaşi timp, multe lucruri bune şi multe rele, iar dovezile par a se înmulţi, spre a justifica şi binele şi răul. Însă ceea ce complică această apreciere nu este lipsa de documente, ci dimpotrivă, numărul lor prea mare. Iustinian a scris mult şi a delegat pe alţii să scrie şi mai mult. Monumentele sale legislative sunt precedate de lungi prefeţe, de ordonanţe minuţioase, în care se reflectă gândirea şi ideile guvernării acestei personalităţi. Este uşor deci de apreciat că această literatură de cancelarie nu reflectă expresia exactă a adevărului, totuşi nu putem să nu ţinem cont de ea întrucât reprezintă unica sursă din care putem desprinde anumite concluzii referitoare la politica internă a împăratului, de altfel subiectul prezentei lucrări.

Născut în jurul anului 482, într-un sat modest din împrejurimile oraşului Skoplje, Iustinian, pe numele său complet, după obiceiul timpului, Flavius Petrus Sabbatus Iustinianus, era nepotul împăratului Iustin I ( 518-527), întemeietorul noii dinastii iustiniene. Spre deosebire de unchiul său, ţăran din părţile Illyriei, lipsit de orice cultură , Iustinian, adus de tânăr la Constantinopol, a frecventat cu sârguinţă şcolile din oraş, unde a primit o instrucţie în egală măsură politică şi religioasă. Încredinţându-i-se funcţii şi acordându-i-se titluri din ce în ce mai importante, de la "comite al gărzilor"(comes domesticorum) şi până la cel de "consul" şi de "prea nobil"(nobilissimus), luat sfătuitor de Iustin , Iustinian avea, la urcarea sa pe tron , în anul 527, după moartea unchiului său, o lungă pregătire şi o bogată experienţă militară şi politică. Va domni vreme de 38 de ani în Bizanţ, conducând destinele Imperiului Roman de Răsărit, desfăşurând o vastă şi neobosită activitate până în anul morţii sale (565), când odată cu el se va stinge "cel din urmă împărat roman şi cel dintâi împărat bizantin" , lăsând o profundă impresie asupra lumii contemporane.

Cu o încredere deosebită în calităţile sale şi în destinul ce-i fusese hărăzit, Iustinian pretindea să fie informat despre orice şi să hotărască singur, începând cu problemele religioase şi terminând cu cele ale statului. În toate arăta o grijă deosebită, un simţ de ordine şi măsură, chiar pasiune pentru cele mai neînsemnate amănunte. Deşi vanitos, nu dispreţuia sfaturile bune, mai ales dacă erau primite dintr-o hotărâre fermă, ca cele ale soţiei sale, Teodora şi ale înţeleptului său dregător, Ioan de Cappadocia, om înzestrat cu o pătrunzătoare inteligenţă practică.

Urcându-se pe tron, Iustinian a urmărit, înainte de toate, refacerea unităţii Imperiului Roman de odinioară. Socotindu-se succesor legitim al cezarilor romani, era convins că misiunea sa era de a reface unitatea dispărută a imperiului, sub egida cetăţii Bizanţului, moştenitoarea Cetăţii Eterne, atât pe plan intern, cât şi extern. Lege vie a Bizanţului, Iustinian se voia stăpân absolut al imperiului: statul, administraţia, oştile, diplomaţia, religia, totul se găsea în puterea lui discreţionară de decizie.

Dacă ideea imperială era prima mare idee ce impulsiona strădaniile şi năzuinţele împăratului, cea de-a doua era ideea creştină, care deriva din prima. Stăpân al lumii romane, împăratul era în acelaşi timp "unsul" Lui Dumnezeu, de al cărui har şi graţie se simţea deopotrivă însufleţit şi ocrotit. Pentru realizarea politicii sale, Iustinian s-a înconjurat de oameni pricepuţi pe care a ştiut să-i facă devotaţi cauzei sale, îndepărtându-i fără scrupule pe cei în care-şi pierdea încrederea sau de care, din diferite pricini, nu se mai putea sluji.

Începând din anul 531, funcţia de prefect al pretoriului o deţinea Ioan de Cappadocia. Având ca sarcină administrarea finanţelor şi controlul treburilor dinăuntrul imperiului, el era cel maiu înalt dregător în stat. Împăratul îl preţuia foarte mult, în scurt timp devenind dependent de acesta. Ceea ce nu vedea Iustinian era faptul că Ioan de Cappadocia era "gata oricând să fure", cum îl caracteriza un contemporan, îşi făcuse o avere uriaşă şi nutrea chiar nădejdea de a deveni basileus, răsturnându-l pe suveran la momentul potrivit. Dar împărăteasa Teodora, în urma unei maşinaţii bine urzite reuşi să-l compromită şi să-l expulzeze în Egipt, salvându-şi astfel soţul, care multă vreme nu vroise să întreprindă nimic împotriva înaltului său consilier a cărui voinţă şi curaj îi impuneau, dacă nu respect, cel puţin o sinceră preţuire.

Mai marele oştilor bizantine era generalul Belisarius, unul din cei mai mari soldaţi ai epocii. Strălucitele biruinţe dobândite în Răsărit şi Apus, bogăţiile pe care le adusese în Bizanţ după campaniile sale victorioase, lărgirea hotarelor imperiului, au făcut din Belisarius idolul soldaţilor şi al poporului. Fiind invidios pe acesta, Iustinian a reuşit, cu ajutorul Teodorei să-l transforme în cel mai umil slujitor, prin căsătoria cu Antonia, una din favoritele reginei.