Protocolul de la Montreal

Protocolul de la Montreal din 1987 privind substanțele care epuizează stratul de ozon este un acord important care a redus cu succes producția globală, consumul și emisiile de substanțe care epuizează ozonul. Datorită marii importanțe pe care evenimentul o are pentru viața de pe planeta noastră, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a desemnat, prin rezoluția 49/114 din decembrie 1994, ziua de 16 septembrie ca Ziua internațională pentru protecția stratului de ozon. Protocolul de la Montreal este recunoscut pe plan mondial drept cel mai eficient tratat multilateral asupra mediului, pus vreodată în aplicare, exemplu unic de colaborare și parteneriat internațional pentru a proteja patrimoniul comun al umanității și al comunității mondiale.

Stratul de ozon este un strat natural de gaz din atmosfera superioară care protejează oamenii și alte ființe vii de radiațiile ultraviolete nocive (UV) de la soare. Deși ozonul este în prezent în cncentrații mici în întreaga atmosferă, majoritatea există în stratosferă, un strat de 10 până la 50 de kilometri deasupra suprafeței Pământului. Stratul de ozon filtrează majoritatea radiațiilor UV dăunătoare ale soarelui și, prin urmare, este crucial pentru viața de pe Pământ.

Discuții asupra distrugerii stratului de ozon s-au inițiat, încă din anul 1976, în Consiliul guvernamental al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu, urmate de înființarea, în 1977, a Comitetului de Coordonare a stratului de ozon. Negocierile guvernamentale pentru realizarea unui tratat internațional privind interzicerea unor substanțe care atacă stratul de ozon au început în anul 1981 și s-au finalizat cu adoptarea Convenției de la Viena pentru protejarea stratului de ozon din 22 martie 1985. Prin această convenție, statele semnatare au hotărât să coopereze în domeniile: cercetare, observații sistematice, științific, tehnic și juridic, conform legislației, regulamentelor și practicilor naționale. 21 de articole ale Convenției obligau părțile semnatare și să protejeze, în primul rând, sănătatea umană și mediul înconjurător de efectele epuizării stratului de ozon.

Cu alte cuvinte, chiar înainte de a intra intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, se făceau planuri pentru consolidarea prevederilor sale. Protocolul s-a dovedit a fi un acord extrem de eficient, cu o înregistrare mai bună de a-și atinge obiectivele decât multe dintre cele aproximativ 25 de in existente în prezent. Până în septembrie 2003, un total de 184 de țări au ratificat-o. Protocolul de la Montreal are o combinație unică de puncte forte: un set eficient al procedurilor și instituțiilor, centrate în jurul Comitetului de implementare, un mecanism financiar bine finanțat pentru a ajuta la conformare și o amenințare credibilă de sancțiuni, în principal măsuri comerciale, pentru utilizare în cazurile de neconformitate persistentă.

În timpul reuniunilor diplomatice și în decizii, părțile la Protocolul de la Montreal au avut în vedere opțiuni pentru a atenua în continuare epuizarea ozonului, reducând în același timp forțele climatice. Câteva exemple importante sunt următoarele: accelerarea suplimentară eliminării treptate a HCFC și utilizarea substituenților cu GWP redus; colecția și distrugerea ODS-urilor conținute în „băncile” vechilor echipamente frigorifice, de aer condiționat și a produselor din spumă termoizolantă (8, 42, 43); și formularea fezabilității tehnice și onomice a reducerii în continuare a emisiilor globale de ODS (5). Reducerile emisiilor de compuși cu emisii deja în scădere sau eliminări anticipate în decădere, cum ar fi CFC și HCFC, vor fi, în general, mai puțin eficiente decât compușii cu concentrații crescute sau emisii în creștere. Practic, consecințele ireversibile distrugerii stratului de ozon au determinat statele semnatare să renunțe treptat la utilizarea substanțelor care afectează stratul de ozon, impunându-se găsirea unor soluții acceptabile pentru înlocuirea tehnologiilor vechi, poluante, cu altele noi, în deplină siguranță pentru sănătatea omului și a mediului.