Războiul Crimeii și impactul sau asupra relațiilor internaționale

Războiul Crimeii (1853-1856)

Istoria secolului XIX este una plină de tensiune, caracterizată de ample modificări pe scena politică internațională. Este epoca schimbărilor de regimuri, epoca frământărilor economice, epoca în care iau naștere sentimente naționale nemaiîntâlnite până atunci. Secolul XIX este secolul în care se concretizează ideea de națiune, idee sprijinită de revoluțiile europene din 1830 și 1848-1849, este perioada istorică de schimbare a raporturilor de forțe. Criza Imperiului Otoman, dezvoltarea neuniformă a statelor din imperii, transformă sud-estul Europei într-un adevărat centru de război, atât între marile puteri cât și pentru micile state ce luptau pentru emanciparea națională. După înăbușirea revoluției de la 1848, pe primul plan al politicii internaționale apare problema orientală. Înăbușite, revoluțiile europene transformau Rusia într-un arbitru de necontestat. Meritele Rusiei sunt deosebite: salvează Austria de la pierire și pune la punct Prusia. Tot cu ajutor rusesc, Austria își restabilește autoritatea în cadrul Imperiului, hegemonia în cadrul Confederației germane și a posesiunilor sale în Italia. Creșterea puterii Imperiului Țarist nu este văzută cu ochi buni de mai vechile puteri europene Franța și Anglia. Conștiente că în orice moment Rusia ar putea singură prăbuși Imperiul Otoman, ele încep susținerea din nou a unui imperiu care datorită situației sale interne ar fi trebuit să cadă demult .

Conflictul european din anii 1853-1856, cunoscut mai ales sub denumirea de „războiul Crimeii”, s-a înscris între evenimentele care au marcat deosebit de profund devenirea relațiilor internaționale. Acest eveniment s-a produs în contextul structurării societății moderne, al afirmării națiunilor și al forjării „interdependențelor dezvoltării” la scară continentală și chiar mondială. Conflictul militar s-a dat între Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte .

Începutul Războiului

În urma deciziei sultanului, Țarul Nicolae I al Rusiei, a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creștină și bisericile sale". Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului. În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Imperiul Otoman pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența otomanilor. Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848 .

Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele unde I s-a alăturat și o float a Franței. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană. Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, într-o posibilitate de înțelegere. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea .

Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele române, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor .