Războiul de Iom Kipur - Kuweit

Introducere

Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.[5,p.1]

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Care au fost motivele ce au determinat intervenţia Statelor Unite în Golful Persic?

În primul rând, este vorba de interesul economic al administraţiei americane faţă de zona respectivă. Accesul Statelor Unite şi al aliaţilor săi la sursele de petrol din Orientul Mijlociu era serios ameninţat de agresiunea irakiană. Pe de altă parte, interesul constant manifestat de administraţiile americane pentru soarta Israelului nu poate fi neglijat în abordarea problemelor politice din regiune. Armonizarea politicii externe promovate de Casa Albă cu cea a aliaţilor săi tradiţionali din zonă - Israelul şi Arabia Saudită -, aflaţi într-un conflict politic, religios şi economic de multă vreme, a constituit o provocare pentru diplomaţia americană. Aceasta a reuşit realizarea unei apropieri politice necesare pentru formarea unei coaliţii antiirakiene puternice. [5,p.3]

Obligaţiile Statelor Unite asumate faţă de statele Alianţei Nord-Atlantice şi Japonia au constituit, de asemenea, puncte importante pe care diplomaţia americană a fost nevoită să le abordeze, în efortul de a constitui un front comun împotriva Irakului. Deşi atât statele europene occidentale, cât şi Japonia erau interesate să-şi apere poziţiile lor economice din zonă, administraţia americană nu a forţat nota pentru a le impune acestora să participe direct la intervenţia militară din Golf împotriva Irakului. Această poziţie a stârnit reacţii diverse în Congresul american, mergându-se de la susţinerea poziţiei adoptate de Casa Albă până la criticarea vehementă a acesteia de către cei care considerau că nu trebuie apărate interesele Japoniei şi Europei Occidentale în zona Golfului cu ajutorul trupelor americane. Criticii administraţiei Bush considerau că aliaţii occidentali trebuie să se implice direct în apărarea propriilor interese, afectate de invazia irakiană. Au fost înregistrate numeroase declaraţii dure ale congresmenilor americani, fapt ce a dus la o tensionare a relaţiilor dintre Casa Albă şi europeni, precum şi la crearea în cadrul naţiunii americane a unui curent de opinie nefavorabil statelor vest-europene şi Japoniei. Răspunsurile partenerilor Statelor Unite nu au întârziat să apară, într-o formă mai mult sau mai puţin voalată.