Războiul de Șase Zile

Începând de la instituirea teritoriului naţional şi în timpul mandatului britanic, palestinienii au continuat să- şi arate ostiltatea faţă idealul sionist. Înainte însă, de a se putea vorbi despre un război propriu- zis, va trebui să se ajungă la momentul 1948. Tocmai războiul, sub toate formele sale, a reprezentat un element crucial în formarea ethosului israelian. El a jucat, într-adevăr, un rol deosebit în formarea conştiinţei collective a unei ţări, devenind unul dintre miturile ei fondatoare.

Între anii 1950- 1956, egiptenii au decretat boicotarea Israelului şi au interzis navigaţia israeliană pe căile maritime internaţionale din zona Canalului Suezului şi a Golfului Eilat. Aceste acţiuni de sabotare se desfăşurau între Peninsula Sinai şi fâşia Gaza, de către gherilele fedainilor, organizate de guvernul egiptean. Astfel la 25 octombrie octombire 1956 Nasser a anunţat creearea unui comandament unificat al forţelor egiptene, siriene şi iordaniene.

Înconjurat de o coalţia a forţelor armate ale vecinilor săi Israelul cere ajutorul Franţei şi Marii Britanii, care încearcă sa preia controlul asupra Canalului Suez naţionalizat de Nasser. Atât Franţa cât şi Marea Britanie sprinjină Israelul întrucât ambele aveau interese diferite iîn zonă. Motivul pentru care Franţa intervine este legat de războiul cu Algeria şi de sprijinul acordat de către liderul egiptean, Nasser Frontului de Eliberare Naţională a Algeriei. Motivul pentru care Marea Britanie intervine este dat de pierderea controlului asupra Canalului Suez.

La 29 octombrie armata israeliană, condusă de Moshe Daian pătrunde în Canalul Suez, iar în şase zile înfrânge armata egipteană, cucerind în întregime Peninsula Sinai.

Intervenţia se încheie datorită condamnării ei de către americani şi sovietici. Israelul obţine redeschiderea strâmtorii Tiran (dar nu şi a Canalului Suez). Ocupaţia fâşiei Gaza nu durează decât cinci luni. Sosirea observatorilor ONU la frontier sudică a ţării aduce calmul în regiune. Între 1956 şi 1967, problemele se vor deplasa la frontiera de nord, cu Siria, care organiza ţi antrena în scopul distrugerii statului israelian grupe de terorişti.

La 5 iunie 1967, diplomaţia Marilor Puteri nu poate opri declanşarea unui conflict militar în Orientul Mijlociu. Israelul înfruntă se încheie şase zile mai târziu, pe 10 iunie, sub presiunea aceleiaşi diplomaţii internaţionale, dar şi ca urmare a unei zdrobitoare victorii israeliene.

Umilit în timpul operaţiunii Kadesh, liderul egiptean Gamal Abdel Nasser nu era dispus la fapte concrete în realizarea visului panarabic al eradicării statului Israel, iar Siria ca adversar miltar al Israelului nu se putea compara cu Egiptul. Mai prejos ca adversar militar era şi Iordania, relativ liniştită sub conducerea moderatului rege Hussein. Între timp în Golful Aqaba navele israeliene libere, lucru garantat de sprijinul internaţionl al Marilor Puteri.

Ruşinea înfrângerii în faţa inamicului sionist nu a ramas impregnată nu numai în memoria refugiaţilor palestinieni care îşi deplâng casele şi pamântul pierdut; ci şi în memoria lumii arabe. Astfel singura soluţie preferată era anihilarea statului Israel şi nimic mai mult. Nu rareori ajunge să fie folosit termenul de Jihad, analogia dintre Israel şi cruciade, precum şi ecuaţia dintre sionism şi imperialism.

Astfel în discursul său înaintat în faţa consiliului general al naţiunilor unite din septembrie 1960, liderul egiptean declara: “ Singura soluţie pentru Palestina este ca situaţia să revină la precondiţiile stabilte de dinaintea comiterii erorii- anularea existeţei Israelului”. În anul 1964 de asemena repetă: “ Îi jurăm lui Dumnezeu că nu ne vom odihni până când nu vom restaura naţiunea arabă Palestinei şi Palestina naţiunii arabe. Nu este loc pentru pentru imperialism şi nu este loc pentru Britania în ţara noastră, la fel cum nu este loc pentru Israel în interiorul naţiunii arabe.” Fiind pus în discuţie şi modul prin care Israelul va fi sterş de pe faţa pamântului: “nu vom intra în Palestina cu solul acesteia acoperit de nisip” Nasser afimă în luna martie a anului 1965: “ Vom intra în Palestina cu solul acesteia umplut de sânge “Declaraţiile a fost mai puţin transpuse în fapte sau mai bine zis în planuri.