Războiul Rece

Europa de după cel de-al doilea război mondial era un adevărat spectacol al sărăciei și dezolării. Fotografiile și documentarele vremii înfățișează cortegii jalnice de civili neajutorați traversând orașe în ruină și câmpuri pustiite de bombardamente. Copii orfani se învârt disperați pe lângă pâlcurile de femei epuizate care scormonesc pe sub cărămizi. Deportații rași în cap și prizonieri în pijamale vărgate privesc fix în camera de luat vederi, înfometați și bolnavi. Toți și toate - cu excepția notabilă a trupelor de ocupație aliate- sunt obosite și extenuate.

Al doilea război mondial a mobilizat pentru prima oară statul european modern la capacitate maximă, în principalul scop de a cuceri și de a exploata alți europeni. Ca să lupte și să învingă, britanicii și-au consumat până la epuizare resursele proprii: spre sfârșitul conflictului, războiul înghițea mai mult de jumătate din PIB-ul Marii Britanii. Germania nazistă, în schimb, a susținut războiul parazitând economiile statelor-victimă. Norvegia, Țările de Jos, Boemia-Moravia și mai ales Franța au avut, împotriva voinței lor, o contribuție semnificativă la efortul de război german. Minele, fermele, căile ferate și fabricile lor erau exploatate pentru satisfacerea nevoilor germane, iar oamenii munceau silit la producția de război. În septembrie 1944, în Germania se aflau 7. 487.000 de străini, majoritatea constrânși, ei constituind 21% din forța de muncă a țării .

Înfrângerea Germaniei naziste a fost pecetluită de cei doi învingători extra-europeni, Statele Unite și Uniunea Sovietică, care au devenit moștenitoarele nerealizatelor tendințe ale Europei către supremația mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominați de competiția bipolară dintre aceste două super-puteri. În unele privințe, competiția dintre ele a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus principala putere maritimă a lumii, care domină cele două mari oceane, Pacific și Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deținătoare a supremației în heart-land-ul eurasiatic. Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câștigătorul ar fi dominat cu adevărat lumea, nimeni nu s-ar mai fi putut împotrivi, odată victoria obținută .

Fiecare rival lansa în toată lumea un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare dintre ele, eforturile necesare și, în același timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Ei își dominau clar propriul spațiu și ambii își foloseau ideologia pentru consolidarea dominației asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremitățile Eurasiei înseși. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremitățile. America de Nord reușise să-și consolideze poziția atât la extremitatea vestică, cât și la cea estică al marelui continent. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului și pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece . În faza finală a acestuia a apărut un al treilea front decisiv: cel sudic, invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcții: asistența directă pentru rezistența autohtonă din Afganistan în scopul blocării armatei sovietice, și o intensificare pe scară mare a prezenței militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sovietice. Acest succes însemna de fapt că rezultatul disputei era decis pe căi non-militare: vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic și cultura eterogenă au devenit dimensiuni capitale. Și aici URSS a pierdut în mod fatal și inexorabil . Ca atâtea imperii înaintea sa, Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei și dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice și sociale. Soarta sa a confirmat observația competentă a unui savant care spunea că: „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părțile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părți acționează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obține o mai mare autonomie. În acest sens, imperiile nu se prăbușesc, ci mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deși uneori deosebit de repede .

Datorită agresiunii germane, Statele Unite erau acum, pentru prima oară, o forță în Europa. Era limpede, chiar și pentru cei fascinați de izbânzile Armatei Roșii, că americanii aveau o putere covârșitoare. Produsul național brut american se dublase în timpul războiului și, în primăvara anului 1945, America se putea lăuda cu jumătate din capacitatea de producție mondială, cel mai mare surplus alimentar și toate rezervele financiare internaționale. SUA înrolase pentru lupta cu Axa 12 milioane de oameni, iar în momentul capitulării Japoniei, flota americană era mai mare decât toate celelalte din lume la un loc. Cum aveau să-și folosească ele puterea? La sfârșitul primului război mondial, Washingtonul alesese să n-o exercite - dar după al doilea? Ce voia America ?