Relații internaționale în sistemul european de după al doilea război mondial - reorganizarea structurii politice europene

In aceasta lucrare, voi trata aspecte generale si impactul celui de-al Doilea Război Mondial asupra procesului fara sfarsit de reimpartire a Europei. Mai precis, acele consecinte ale conflagratiei evocate care, pe langa faptul ca sunt controversate au o relevanta speciala pentru Europa postbelica.

Printre scopurile razboiului au ajuns sa fie incluse si incercarea de a impiedica razboiul sau, cel putin, de a-i reduce frecventa, ori mai vag si mai nobil, de a opri propagarea ,,raului’’. Paradoxul recurgerii la un razboi pentru a pune capat altui razboi nu este atat de lipsit de sens pe cat pare, pentru ca razboiul prilejuieste o concentrare extraordinara de inteligenta si, cu toate ca principalul scop al acestei concentrari este victoria, un alt scop al ei este realizarea unei paci durabile.

Chiar si sub presiunea razboiului, apare dorinta crearii unei noi ordini politice mai putin violenta si anarhica, iar aceasta gandire poate deveni cu atat mai radicala cu cat razboiul este mai ingrozitor. Incercarea de a gasi alternativa razboiului ca mijloc de aplanare a conflictelor a fost dintotdeauna o preocupare specific europeana. Trasatura principala a acesteia a fost legalitatea- aplicarea legii ca masura preventiva, in primul rand, prin clarificarea reglementarilor dreptului international privind razboiul, conflictele violente si crimele impotriva umanitatii si, in al doilea rand prin aplicarea legii in cazul statelor si al conducatorilor lor. Aceasta preocupare are doua componente- prima este juridica. Ea a dus, dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, la procesul de la Nurenberg si la alte procese pentru crime de razboi si incalcari ale dreptului international. De la procesul de la Nurenberg incoace au mai existat o sumedenie de asemenea crime, dar nu si procese de acest gen. La Nuremberg s-a reusit impunerea legii, dar intr-un context care nu s-a mai repetat. A doua componenta in incercarea Europei de a-si asigura un viitor mai pasnic este de natura politica. Pentru a modera si controla starea de anarhie latenta existenta in mediul international, oamenii politici europeni au introdus ideea de echilibru de forte, in speranta ca permutarile din aliantele politice vor preveni razboaiele. Se poate ca sistemul balantei puterilor sa fi inhibat aparitia catorva razboaie, dar a condus in mod logic si repetat la numeroase alte razboaie, culminand cu dezastroasele rabufniri de violenta. Ca mijloc de prevenire a razboaielor in sistemul statal de secol XX, echilibrul de forte a fost un element pe care nu se mai putea conta. Razboaiele europene din secolul al XX-lea au readus dureros in discutie ideea ca statul insusi este o puternica sursa de conflict.

Al doilea razboi mondial ar putea fi impartit in trei faze ce se intrepatrund: criza supravietuirii; conturarea victoriei; contemplarea viitorului. Prima faza a trecut pentru Marea Britanie o data cu Batalia Angliei, pentru Uniunea Sovietica - o data cu batalia pentru Stalingrad. In aceasta faza, actiunea disperata putea fi justificata, dar psihologia supravietuirii difera de psihologia victoriei si actiunea disperata nu isi gaseste justificare in aceasta din urma. Sledgehammer a marcat tranzitia intre cele doua faze, iar urmatoarele actiuni, Roundup si Overlord, au fost planuite plecand de la premisa ca nu era nevoie sa se mai recurga la masuri disperate. In consecinta faza a doua a fost prelungita, iar faza a treia, amanata si transformata.

In afara de Uniunea Sovietica, nicio alta tara europeana continentala nu a avut un cuvant de spus in negocierile postbelice privind soarta Europei. Aceasta a fost un al doilea factor dominant in faza initiala a reorientarii Europei dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, constituind un caz unic in istoria continentului. Era ca si cum Europa ar fi fost tratata asemeni Africii in urma Congresului de la Berlin din 1885.

Rusii doraeu sa sleiasca Germania de puteri si sa-si insuseasca tot ce puteau, ca despagubiri de razboi- angajamntele de plati in bani si evacuarea rapida ainstalatiilor industriale, echipamentelor si altor bunuri materiale ; dar americanii, care cochetasera si ei cu o astfel de politica, si-au dat seama ca, saracind Germania, erau nevoiti apoi sa-i ofere ajutor- si, plecand de la aceasta neintelegere fundamentala privind problema majora a economiei germane, s-a renuntat la controlul comun, iar Germania a fost divizata in doua sectiuni, care s-au transformat ulterior in state separate. Stalin a acecptat aceasta imartire, in parte pentru ca nu prea avea de ales si in patre pentru ca prefera contrlul partial asupra intregii tari. Acesta a fost primul semn fatis si vizibil al razboiului rece. Prin el s-a demonstrat ca armata sovietica, desi invingatoare in confruntarea cu cea germana, nu se putea compara cu masina de razboi americana, sustinuta de o formidabila economie si de un imens arsenal, ambele intacte. Stalin si-a limitat ambitiile, stabilindu-si controlul asupra a ceea ce devenea o Europa a satelitilor- practic un noi imperiu regional, intrat sub controlul si sub protectia puterii militare sovietice, dar functionanad prin intermediul unor partide comuniste obediente. Acest imperiu arata impozant pe harta, ceea ce a contribuit la crearea mitului celor doua superputeri, un nou tip de state si aproximativ egale unul cu celalalt. Mitul s-a consolidat atunci cand Uniunea Sovietica s-a dovedit capabila sa produca arme nucleare, la numai cativa ani mai tarziu dupa Statele Unite.

Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influență occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție postbelică prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor. Țările Europei Occidentale au devenit, în mare parte, membre ale NATO, în timp ce majoritatea statelor din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varșovia, aceste două alianțe militaro-politice fiind cele care au alimentat apoi Războiul Rece.Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis, după părerea multor istorici, cu sfârșitul poziției de superputere a Marii Britanii și câștigarea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Relațiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul războiului, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva nazismului.