Relațiile UE cu SUA, Rusia, China, Japonia

O misiune globală

Cu toate că peste 100 de naţiuni au reprezentanţe diplomatice la sediul Uniunii Europene de la Bruxelles, iar Uniunea Europeană are, la rândul ei, reprezentanţi în toate colţurile lumii, politica externă este încă atribuţia fiecărui stat în parte şi nu este încă trasată de o strategie complet europeană.

Prin dimensiunea sa economică, financiară şi comercială, Uniunea Europeană ocupă o poziţie importantă pe scena mondială. Fiind cea mai mare putere comercială din lume, cu o monedă care o situează pe locul al doilea la nivel de putere monetară, UE consacră peste 7 miliarde de euro pe an asistenţei acordate ţărilor în curs de dezvoltare. Uniunea a încheiat acorduri comerciale şi de asociere cu majoritatea ţărilor şi în majoritatea regiunilor lumii. Comparabilă cu un motor economic alimentat de o populaţie care numără aproape jumătate de miliard, Uniunea Europeană joacă un rol important în lumea internaţională a afacerilor. Ea începe să aibă un cuvânt tot mai greu de spus, pe măsură ce creşte numărul deciziilor luate în comun de statele membre în materie de politică externă. UE organizează periodic reuniuni la nivel înalt cu Statele Unite, Japonia, Canada şi, de puţin timp, cu Rusia, India şi China. Relaţiile cu aceste ţări se referă la multe domenii, inclusiv educaţie, mediu, combaterea crimei şi drepturile omului.

Relaţiile externe ale Uniunii Europene sunt asigurate de Serviciul European pentru Acţiune Externă (SEAE), condus de comisarul Catherine Asthon, înfiinţat în al doilea mandat (2009 – 2014) al lui José Manuel Durão Barroso în fruntea Comisiei Europene.

Relatiile UE – SUA

In timpul razboiului rece, care a durat mai bine de 40 de ani, Statele Unite ale Americii a fost aparatorul Europei ramase in afara sferei de influenta a Rusiei. Pentru a sprijini reconstructia economica a Europei si pentru a stopa inaintarea blocului comunist catre Vest, SUA au initiat Planul Marshall, Congresul american fiind convins ca o cooperare economica este conditia esentiala pentru o pace durabila.

Ajutorul financiar al Statelor Unite ale Americii a fost oferit tarilor din Europa cu o conditie: initierea de planuri de reconstructie transfrontaliere si cooperea economica intre tarile Europei, ceea ce a dus la crearea in 1948 a Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica. Un an mai tarziu, tot la initiativa SUA, majoritatea statelor libere vest-europene se alatura Americii si Canadei si formeaza Organizatia Atlanticului de Nord (NATO), alianta militara care sa se opuna blocului Sovietic din Est.

Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanti care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman si a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

La putin timp de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franta, Germania, Italia si tarile Benelux, au fost stabilite relatii diplomatice intre entitatea nou infiintata si SUA. Pe masura ce anii au trecut, si alte tari au aderat la Comunitatea Europeana transformand-o intr-o putere politica si economica cu un rol din ce in ce mai important pe scena internationala.

In momentul in care, la sfarsitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeana avea deja 12 membri, iar aparitia noilor democratii din estul Europei si reunificarea Germaniei, au propulsat CE intr-o noua era a dezvoltarii. Integrarea Germaniei de Est in Comunitatea Europeana precum si dorinta de a sprijini statele Est-Europene in efortul lor de a stabiliza democratia si libertatea proaspat castigate au determinat conducatorii Comunitatii sa ia in calcul extinderea (incorporarea in cadrul Comunitatii a statelor din Est) si adancirea Europei (asigurarea unei structuri institutionale capabile sa faca fata potentialei extinderi).

Relatiile transatlantice au capatat si ele o nou dimensiune, cooperarea dintre SUA si CE fiind formalizata la sfarsitul anului 1990 prin adoptarea Declaratiei Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea in decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice, constituind de atunci baza relatiei dintre SUA si Uniunea Europeana.

Prin Declaratia Transatlantica s-a stabilit cadrul institutional pentru consultare intre cele doua puteri, intarind si intensificand cooperarea de ambele parti ale atlanticului. Astfel, au inceput sa aiba loc intalniri (in SUA si in UE) la nivel de presedinti (Presedintele Consiliului European si Presedintele Comisiei Europene pe de o parte, si Presedintele SUA pe de alta parte), precum si alte consultari anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice si de grupuri de lucru.

Prin Noua Agenda Transatlantica s-a stabilit Cadrul de Actiune cu patru obiective majore de atins prin cooperarea transatlantica:

-promovarea pacii si a stabilitatii, a democratiei si dezvoltarii la nivel mondial;

-rezolvarea problemelor globale;

-expansiunea comertului mondial si intarirea relatiilor economice la nivel global;

-construirea de relatii transatlantice pentru mediul de afaceri, pentru oamenii de stiinta si mediul academic.

In prezent, Uniunea Europeana si Statele Unite ale Americii formeaza cel mai mare parteneriat comercial bilateral. Numai comertul cu bunuri in 2007 s-a ridicat la peste 400 de miliarde de euro, iar cel cu servicii este estimat la 226 miliarde de euro.

Mai mult, SUA si UE reprezinta cei mai mari investitori in spatiul partener: in 2007, 42% din totalul investiiilor facute de UE au fost directionate catre SUA, iar peste jumatate din investitiile private americane si-au gasit destinatia in tarile din Uniunea Europeana. Investiile straine directe au permis crearea de milioane de locuri de munca atat in SUA cat si in Uniunea Europena. In Statele Unite ale Americii, din cei peste 5 milioane de americani angajati de companii straine, 58% dintre ei munceau pentru companii europene. La fel, in Europa, in filialele fimelor americane lucrau aproape 4 milioane de europeni (date la nivelul anului 2005).

Pentru a contribui la intarirea competitivitatii celor doua economii, zeci de miliarde de euro sunt alocate anual pentru cercetare-dezvoltare de catre firmele europene in SUA si de cele americane in UE.

Volumul tranzactiilor bilaterale precum si gasirea solutiilor optime pentru intarirea relatiilor dintre cele doua puteri diminueaza sau chiar sterg neintelegerile ocazionale intre SUA si UE, aparute de-a lungul timpului in domeniul comertului, cum ar fi problema subventiilor pentru agricultura sau pentru domeniul aeronautic.

Cooperarea in domeniul afacerilor internationale dintre SUA si UE este vitala, intrucat de cele mai multe ori problemele sunt prea complexe pentru a putea fi rezolvate numai de una dintre ele. Nu exista disputa internationala, zona sau tara din lume in care Statele Unite si Uniunea Europeana sa nu aiba interese si in care fiecare dintre ele sa nu fie afectata de modul in care actioneaza cealalta.