Renașterea politică în spațiul italian - Principe și principate în epoca Renașterii

Renașterea reprezintă o epocă în istoria Europa care cuprinde secolele XIV-XVI și marchează trecerea de la societetea medievală, la cea pe care o numim astăzi modernă. Renașterea ia ființă în Italia , iar mai apoi se răspândește în Europa Transalpină. În această perioadă umaniștii își manifestă interesul față de epoca clasică a lumii grecești și romane, căutând răspunsuri la cele mai complicate întrebări metodologice.Această noua societate este marcată de renașterea lumii antice. Renașterea ia ființă în Italia datorită lumii dinamice urbane și sofisticate din Nordul și Centrul acesteia.

Conform concepției lui Burckhardt, noțiunea Renașterii, drept perioadă culturală, este fixată clar și definită prin două concepte: umanism și artă. În Italia, aceasta perioadă ia naștere prin unirea geniului italian cu antichitatea clasică.

Această epoca reprezintă înainte de toate afirmarea omului, a valorilor umane din toate doameniile, se nasc figuri consacrate precum prințul, condotierul și curteanul. Este etapa care face trecerea de la feudalism la capitalism, se naște noua clasă socială, burghezia, care surpă supremația politică și economică a nobilimii feudale, iar comunitatea este supusă interesului ei. Se pune capăt izolării economiei prin dezvoltarea industriei și a comerțului, vorbim despre o emancipare a țăranilor, care trec de la meșteșug la manufactură. Știința este întemeiată pe rațiune și experiment, astfel se naște o nouă metodă de cercetare, fiind una dintre cele mai importante cuceriri ale spiritului uman. De asemenea, secolele XIV-XVI, nu reprezintă doar renașterea unei civilizației europene, ci și perioada marilor descoperiri geografice realizate de către mari exploratori precum: Cristofor Columb, Fernando Magellan, Vasco da Gama, Amerigo Vespucci etc. Pe plan cultural se remarcă mari personalități ale căror opere ne influențează și astăzi existența: Leonardo da Vinci, Lorenzo Valla, Erasmus din Rotterdam, Filippo Bunelleschi, Leon Battista Alberti, Niccolò Machiavelli etc.

În epoca renascentistă, artistul se va impune prin concepții, atitudini și rezultate inedite, marcându-și operele prin propria semnătură. Această perioadă, prin cultura sa atinge cele mai înalte culmi ale splendorii. Arta devine o blasfemie prin reprezentările ei, satisfăcând nevoile noii civilizații. Fiecare monument al orașului atestă opulență și un nou ideal de viață. În ceea ce privește biserica, renascentiștii apelează la stoicism pentru a crea o morală independentă față de regulile stricte promovate de către biserica catolică. Lorenzo Valla îndreaptă epicureismul împotriva ascetismului medieval, iar Montaigne îndreaptă scepticismul împotriva dogmelor bisericii.

Secolele XV-XVI au însemnat și o renaștere a sistemului politic. În această perioadă are lor formarea și organizarea statelor naționale și se pune accentul pe patriotism. Aceasta modernizare a statelor se face diferențiat în funcție de regiune, începând cu spațiul italian, până la periferia Europei. Fiecare stat are în vedere propria formă de guvernare, credințele religioase, sentimentul patriotic, conducătorul statului și orgoliile legate de supremația economică. Renașterea republicanismului clasic a avut parte de un spectacol relativ scurt în perioada timpurie a Italiei renascentist, dictatorii ajungând la ideea, că, pentru a se bucura de un trai liniștit și a trăi în glorie, este nevoie de un sistem electiv. Ulterior se ajunge la ideea că este mult mai sigur să încredințezi comunitatea în mâinile unui guvern puternic, condus de un singur domn sau un prinț ereditar. Textul lui Machiavelli ne oferă cea mai bună viziune a oglinzii unui principe, susținând că virtuțile unui principe reprezintă cheia gloriei și a măreției.

Viitorul, în această perioadă, este reprezentat de monarhiile naționale, unificate și centralizate. Întemeierea statului modern se bazează pe decăderea puterii nobiliare, pe supunerea tuturor locuitorilor față de rege prin eliminarea oricărui grup autonom, ajungându-se la formarea statului absolutist. Regele este cel care deține puterea, este cel care domnește și cel care guvernează. Unul dintre cele mai importante drepturi este cel judecătoresc, care nu putea fi conestat, iar în secolul al XVI, funcția esențială a puterii centrale este cea judecătorească care a fost deținută de marile monarhii ale Occidentului.