Revoluția junilor turci

În lucrarea de față îmi propun să fac un scurt istoric al decăderii Imperiului Otoman pe parcursul secolului al XIX-lea, cu momentele importante ce au marcat într-un fel sau altul și istoria Balcanilor, iar apoi să explic cauzele evenimentelor de la 1908 și desfășurarea Revoluției Junilor turci, iar la final să fac o scurtă radiografie a imperiului după aceste evenimente.

I. Un scurt istoric al veacului al XIX-lea

Problema revoluției junilor turci de la 1908 trebuie căutată încă din secolul al XIX-lea, când Imperiul Otoman, văzut ca ,,Omul bolnav al Europei’’ se dezintegra treptat. Acest vis oriental era în mintea marilor puteri, precum Rusia, care visează la posibilitatea de a trece liber în Mediterana, Regatul Unit, care-și construiește drumul spre India, Austria, care dispută cu țarii dreptul de ,,protecție’’ asupra slavilor . Pierderile începute încă de la 1826 la Akkerman și 1829 la Adrianopole și creșterea influenței Rusiei în Principatele Moldova și Valahia, dar și în Serbia, nu au putut prevesti decât o avalanșă continuă de insuccese. Din anii 30 începe și Franța să lovească, anexând la 1830 Algeria și își împunea influența și controlul în Tunisia , urmează Razboiul din Crimeea de la 1856, când Imperiul Otoman, sprijinit de puterile europene, a reușit să înfrângă colosul țarist, iar acest moment a fost un fel de ,,respiro’’, întrucât integritatea sa era în continuare respectată și suzeranitatea asupra Principatelor rămâne valabilă. Anul 1870 a constituit pentru turci pierderea unuia dintre cei mai importanți aliați, Franța, care intră în război cu Prusia, iar eșecul usturător din 1877-1878 se apropie cu pași repezi. Anglia, un mare suținător al Imperiului Otoman, având propriile motive, își va schimba poziția începând cu anii 1880, când reușește să obțina Egiptul, Sudanul și Canalul Suez . Imperiul Austriac, un susținător al ideii sprijinirii Imperiului Otoman împotriva expansiunii Rusiei, lovit în dublă mansă, în 1859 de Franța și 1866 de Prusia, este nevoit să se unească cu Budapesta și să formeze Austro-Ungaria la 1867, care era favorabilă unei politici de sprijinire a Constantinopolului în fața Petersburgului , asta până în 1876, când semnează un tratat secret cu Imperiul Rus, moment în care Imperiul Otoman își mai pierde un susținător. Revoluțiie izbucnite în 1875 în Balcani și culminate cu victoria Imperiului Rus în războiul izbucnit la 1877 consemnează încă o dată degradarea colosului oriental. Tratatul de la Berlin de la 1878 atestă clar o diminuare foarte mare a influenței turcești în Balcani, când se confirmă formarea unui principat autonom și tributar al Bulgariei, sub suzeranitate otomană , se recunoaște formal independeța Serbiei, Muntenegrului și Românei , și România obține inclusiv Dobrogea. Astfel, dupa sfârșitul Crizei Orientale, Imperiul Otoman mai deținea Tracia, Tesalia, Epirul, Macedonia și Albania, Tesalia și o parte din Epir sunt cedate Greciei în 1881 . Încercarea lui Midhat pașa din 1876 să impună o Constituție promitea rezultate spectaculoase, dar venirea lui Abdul Hamid al II-lea a făcut acest pas imposibil.

II. Abdul Hamid al II-lea (1876-1909) și efectele domniei personale

Odată cu legiferarea Congresului de la Berlin, Imperiul Otoman continuă să primească lovituri. Se confirmă în scris desprinderea totală a țărilor care fuseseră legate pînă atunci de Imperiul Otoman prin diferite grade ale principiului autonomiei (România, Serbia, Muntenegru) , cât și formarea unor zone autonome și pierderea altor teritorii. Totuși, dreptul de intervenție al marilor puteri în restul teritoriilor sub autoritatea lui Abul Hamid al II-lea provoacă din ce în ce mai multe probleme, forțând adoptarea unor reforme. Așa apar noi chestiuni precum Rumelia orientală, problema armenească sau cea macedoneană, dar nici redeșteptarea armenilor nu este de neglijat. Vorbind strict de loviturile date de marile puteri europene, putem aduce în discuție cazul Franței, care, datorită intervențiilor în Africa de Nord, anexează în 1881 Tunisia după ce luaseră în 1830 Algeria, nici ocuparea Egiptului de către englezi la 1882 nu trebuie uitată. În Balcani situația continuă să fiarbă, în 1885 Rumelia orientală se lipește de Bulgaria prin recunoașterea lui Alexandru de Battenberg ca și guvernator , Grecia începe să emită pretenții în ceea ce privește lărgirea hotarelor, dorind insula Creta, problemă ce va atinge apogeul în 1897 cu un război cu turcii, în care, deși Grecia a ieșit învinsă, obține totuși un statul special asupra Cretei, iar în Anatolia armenii se revoltă, chiar provocând o insurecție la Constantinopol în 1895.

În contextul acestei descompuneri continue se afirmă Abdul Hamid al II-lea, care îl înlătură pe cel mai mare dușman al său, Midhat pașa prin condamnarea la surghiun pe viață în Orient, și astfel își impune regimul personal caracterziat de o teroare continuă , fiind numit de Lenin ,,Nicolae al II-lea al Turciei’’. Odată cu el se va remarca o întărire a ideei de pan-islamism, fiind considerat chiar ,,părintele politic al pan-islamismului’’ , văzând în acest concept singura salvare pentru imperiul său. Acesta presupunea crearea unui Califat unic și unirea tuturor comunităților musulmane, sultanul dorindu-și chiar un front ,,al frăției musulmane’’ , trimițând misiuni speciale în diferite părți musulmane, un front ce se voia a ține din Afganistan până în Maroc, incluzând Persia. Desigur, această dorință a sultanului nu putea venea fără repercusiuni. În decursul câtorva ani, sultanul a reușit să concentreze în mâinile sale o putere de care, probabil, nu a dispus niciodata vreunul din predecesorii săi . Puterea lui se baza în primul rând pe slăbirea autoritării marelui vizir, acesta schimbându-i la un interval foarte scurt, în 33 de ani având la dispoziția sa 17 viziri și 26 de guverne diferite. Acest lucru are și urmări. În presa occidentală i s-a construit o imagine negativa, fiind văzut ca un distrugător al libertății, un ucigaș al armenilor, o imagine caracteristică unui despot brutal și sângeros, fiind deseori poreclit ,,sultanul roșu’’. Totuși, acesta reușește să-și creeze și o altă imagine decât cea a unui ucigaș și a unui tiran, un om al timpului său, deschis spre nou, un amator de operă italiană și de arhitectură modernă , deschis spre organizarea justiției, spre îmbunătățirea rețelei de comunicații prin construirea de căi ferate și prin utilizarea telegrafului. Din acel număr impresionat de viziri menționat mai sus, din acea cohortă dacă o putem numi așa, s-au remarcat două figuri, anume Sa’îd Pașa și Kamil Pașa, primul fiind vizir de 7 ori, care a reușit câteva reforme ce au vizat organizarea poliției, independența justiției, modernizarea birocrației, chiar crearea unei Camere de comerț în Istanbul. Kamil Pașa era cunoscut ca un apropiat al Angliei și își dorea stabilirea unui sistem de comunicații cu marile puteri ale Europei, dar, indiferent de cât de valoroși ar fi fost el, predecesorii sau succesorii săi, niciunul nu a reușit să intre în grațiile sultanului. Așadar, asistăm la o alunecare a puterii spre Palatul imperial de la Yildiz, care se pune în fruntea unui sistem birocratic care va atinge numărul impresionant de 100.000 de funcționari spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Pentru a controla cât mai eficient acest aparat birocratic, sultanul pune la punct un regulament al funcției publice, care conferă o notă de modernitate acestui sistem. De acum avem funcționari școliți în Școala de administrației fondată în epoca Tanzîmât-elor, dar și în istituții de factură modernă, precum Școala de drept și Școala de finanțe. Se introduce treptat meritocrația, printr-un concurs și susținerea unor examene, dar, în realitate se menține încă nepotismul. Desigur, acest sistem complex trebuie supravegheat, iar sultanul înființează la 1880 un Minister de poliție după modelul francez, condus de oameni numiți direct de sultan , iar concomitent cu acesta se dezvoltă și un aparat de spionaj, după modelul Germaniei. Se înființează sistemul de pașapoarte, fiind prima țară alături de Rusia care impune un astfel de sistem, nu lipsește cenzura presei, dar nu trebuie uitat nici sistemul de școli primare, medii și secundare creat în Imperiu după 1878.