Rezistența anticomunistă

Regimul austro-ungar a construit multe închisori pe teritoriul Transilvaniei și în multe alte orașe, împânzind această țară, din Banat până în Maramureș, cu instituții ale fricii și terorii, împotriva celor ce luptau pentru dreptate și eliberare națională.

Închisoarea de la Sighetu Marmației, construită în 1897, se încadrează în acest ansamblu de zidiri și de idei. Noul regim transforma în pușcării școlile, mănăstirile și alte edificii pentru a încătușa elita românească: intelectuali, de la președintele Academiei Române, Alexandru Lapedatu, decedat în închisoarea din Sighetu Marmației, până la invățători, politicieni, de la președinți de guvern și partide, ca Iuliu Maniu și Constantin Dinu Brătianu, exterminați în închisoarea sigheteană, până la simplii membrii ai partidelor istorice; clerici, de la patriarhul României, Nicodim Munteanu, la mitropoliți, episcopi, protopopi, preoți și călugări ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni; gospodari ai țării, de la moșieri la simpli lucrători ai pământului, cu scopul de a distruge tot ce este românesc și creștinesc. Închisoarea de la Sighet a devenit una dintre infernalele închisori comuniste pentru deținuții politici din România. Aici au fost masacrate mari personalități ale vieții spirituale românești. Penitenciarul din Sighetu Marmației a fost numit Închisoarea Miniștrilor, pentru că aici au fost aduși în detenție aproape toți marii oameni ai țării.

Procesul de „reeducare” la care sunt supuse nefericitele victime, foamea, munca grea, bătăile nu servesc adevaratului scop al închisorii, acela de a proteja societatea de cei violenți și necinstiți. Închisorile comuniste sunt câmpul de desfășurare al unor persoane cu înclinații sadice, adevarații criminali de fapt. Închisoarea e un spațiu-metaforă al statului comunist. Ea reprezinta o cale de exterminare a tuturor celor care nu sunt de acord cu noua societate. Tratamentul dur, teroarea, tortura fizica și morală, foamea, bolile, munca forțată și izolarea completă transformaseră închisorile în locuri ale morții. Închisoarea de la Sighet avea trei corpuri de clădire în forma literei T, cu 108 celule, dintre care 36 erau pentru câte un singur prizonier. Pe lângă episcopi și preoți, erau cam 90 de alți deținuți politici; în total eram 150.

Regimul disciplinar. Regimul disciplinar de la închisoarea din Sighet era dezumanizant. Umilința și batjocura faceau parte din programul zilnic al oricărui deținut. Toți deținuții aveau aceleași uniforme în dungi, cu numere pe spate, dupa care erau chemați, de dimineață și până la apelul de seară; nu se foloseau nici un fel de nume. Zi și noapte prizonierii erau în celule. Era interzis până și să stai în picioare în celulă. Gărzile din curte erau gata să tragă dacă vedeau vreun chip apărând la ferestrele înguste. Dacă cineva încerca să privească prin vreo gaură din ușă sau să vorbească unui vecin de celulă, era bătut sau dus la carceră săptămânal sau chiar luni de zile. Deținuții nu aveau voie să se cunoască între ei, a vorbi era interzis cu strictețe. Se asculta pe la uși și se raporta orice convorbire, cateodată inventând, spre răul prizonierilor. Liniștea sinistră, absența oricărei prietenii, totul era destinat să le distrugă simțul demnității individuale și să-i facă să nu poată să se susțină între ei. Erau complet izolați de lume, fara cărți, știri sau corespondență, încercau să-i distrugă intelectual.