Rolul lui Nicolae Titulescu la Conducerea Ligii Națiunilor

I. INTRODUCERE

Primul Război Mondial, considerat „o calamitate fără egal din vremea invaziilor barbare” produsese cele mai importante pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti din istoria de până atunci.

După sfârşitul războiului, Preşedintele american Wodrow Wilson a fost puternic stăpânit de ideea înfiinţării unei Societăţi a Naţiunilor „ca organism internaţional al raţiunii şi justiţiei” , care să fie capabilă să realizeze pacea universală, să reglementeze pe cale politică orice diferend dintre statele membre. Ideea creării Societăţii Naţiunilor s-a născut ca o reacţie firească faţă de suferinţele provocate de ororile primei conflagraţii mondiale, ca o respingere de către opinia publică internaţională a războiului. Societatea Naţiunilor nu a putut învinge dificultăţile în care a apărut şi în care şi-a desfăşurat activitatea, mai ales din pricina situaţiei internaţionale caracterizată prin contradicţiile între învingători şi învinşi.

Wilson a manifestat atâta încredere şi optimism în înfiinţarea şi eficienţa acestui organism, încât nu-şi punea problema că propunerea sa ar putea fi respinsă sau ar putea fi privită cu rezerve. Eficienţa morală conferită Societăţii Naţiunilor părea însă insuficientă pentru a soluţiona eventualele diferende dintre statele membre.

Acordul Ligii Naţiunilor a fost întocmit de o comisie specială, iar Liga a fost înfiinţată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Iniţial, înţelegerea a fost semnată de 44 de state. În ciuda eforturilor lui Wilson de a înfiinţa şi promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înţelegerea şi au refuzat să se alăture Ligii Naţiunilor din cauza opoziţiei Senatului american.

Scopurile declarate ale Ligii Naţiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectivă, rezolvarea disputelor dintre naţiuni prin negociere, diplomaţia şi îmbunătăţirea prosperităţii mondiale. Pe 1 noiembrie 1920, cartierul general s-a mutat la Geneva, unde a avut loc şi prima adunare generală a Ligii la data de 15 noiembrie 1920 cu participarea a 41 de reprezentanţi ai statelor membre.

Structura Ligii Naţiunilor era formată din trei instituţii principale: Secretariatul, constituit la Geneva şi condus de Secretarul General, Consiliul şi Adunarea. De asemenea, Liga deţinea şi numeroase Agenţii şi Comisii.

II. ROMÂNIA ÎN CADRUL LIGII NAŢIUNILOR

Istoria Ligii Naţiunilor este mai ales istoria încercării statelor mici şi mijlocii de a pătrunde în viaţa internaţională, de a transforma instituţia de la Geneva într-un instrument puternic şi eficient de reglementare paşnică a problemelor internaţionale, pe baza dreptului internaţional. Delegaţiile ţărilor mici şi mijlocii s-au confruntat la Geneva cu poziţia ostilă a marilor puteri, care nu se împăcau cu ideea participării cu drepturi egale a tuturor ţărilor la viaţa internaţională. Aceste state au reuşit să imprime forului genovez o direcţie progresistă.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor. După ratificarea aderării la Liga Naţiunilor, la noi în ţară s-a hotărât introducerea unor cunoştinţe adecvate despre noua organizaţie internaţională în manualele şcolare de geografie, istorie, instrucţie civică şi sociologie, iniţierea unor conferinţe, simpozioane şi concursuri şcolare pe teme ale păcii şi răspândirea în şcoli a publicaţiilor forumului de la Geneva. În anul 1918 lua fiinţă la Paris Asociaţia Română pentru Societatea Naţiunilor. În 1926 la Bucureşti s-a înfiinţat un Comitet însărcinat cu promovarea în rândul populaţiei a idealurilor de pace ale Societăţii Naţiunilor, din care făceau parte Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti şi Nicolae Iorga.

Toate aceste iniţiative s-au îmbinat cu înfiinţarea, consolidarea şi perfecţionarea cadrului diplomatic de reprezentare a ţării la Geneva.

România a participat activ la Societatea Naţiunilor, remarcându-se mai ales odată cu numirea lui Nicolae Titulescu la conducerea ei. Ideile lui Titulescu au avut un larg grad de aderenţă în opinia publică mondială. Preocuparea sa pentru definirea conceptului de pace şi pentru găsirea mijloacelor de menţinere a acesteia se regăseşte în majoritatea discursurilor sale, în interviurile pe care le-a dat, în diferite note transmise în ţară – în calitatea sa de diplomat, de ministru al afacerilor străine sau ca preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor. Acţionând împreună cu celelalte state mijlocii şi mici, România a putut să-şi facă auzit şi chiar ascultat glasul, exprimându-şi părerea asupra celor mai importante probleme ale epocii. România a văzut în Societatea Naţiunilor o instituţie solidă în cadrul căreia puteau fi organizate pacea şi securitatea naţională.