Rolul samurailor în restaurarea Meiji

Secolul XIX reprezintă în istoria Japoniei o perioadă de mari transformări, de tranziție de la societatea de tip tradițional la cea modernă. La fel ca în majoritatea culturilor lumii, acest proces de trecere de la tradiție spre modern a fost unul dificil, emoționant și controversat. Discrepanțele dintre conservatori si adepții schimbării atingeau adeseori aspecte dramatice. Unul dintre cele mai tragice tablouri ale transformării Japoniei a fost cel al căderii castei samurailor (bushi), care a influențat istoria niponă vreme de peste 1000 de ani.

Dispariția acestei clase a războinicilor constituie una dintre cele mai mari lovituri date la adresa sistemului tradițional nipon, fiind o reflecție a problematicii acceptării modernizării de către societatea japoneză. Fiind prin însăși esența sa, o țară închisă, insuficient cunoscută și în același timp, fascinantă prin misterele ei, Japonia, prezintă în permanență un interes deosebit din partea istoricilor, cât și a publicului larg, mai ales în ceea ce privește societatea sa tradițională, în care samuraii dețineau un loc aparte. Tentația de a pătrunde în engimele acestei țări a constituit sursa mea de motivație în realizarea prezentului referat prin intermediul căruia mi-am propus ca scop:

- Să determin rolul samurailor în Restaurarea Meiji, în urma identificării cauzelor ce i-au determinat să lupte contra shogunatului Tokugawa;

- Să deslușesc problema rebeliunii samurailor împotriva regimului la instaurarea căruia au contribuit.

În acest sens, am consultat atât literatură națională (Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Japonia: Un secol de istorie; Vasile Cristian, Lumea extraeuropeană), cât și străină (Kenneth Henshall, O istorie a Japoniei; Marius B. Jansen, The Cambridge History of Japan, Volume 5), precum și articole și surse online ca, de exemplu, Adevărul despre ultimul samurai de Adrian Nicolae (www.descopera.ro).

I. Situația samurailor în timpul shogunatului Tokugawa

Prestigiul și poziția deosebită de care s-au bucurat samuraii s-au menținut atât timp cât societatea japoneză și-a păstrat caracterul închis și izolat. Tendința de menținere a Japoniei într-o situație neschimbată dispunea, de altfel, de un important suport social, politic și spiritual. Dar, în spatele aparentului imobilism, în sec. XVII-XVIII au început să se producă importante mutații, ce anunțau dezintegrarea viitoare a sistemului. La aceasta, au contribuit, împotriva voinței lor și shogunii prin unele din măsurile pe care le-au luat.

Deși, în esență, regimul Tokugawa (1600-1868) a consfințit dominarea clasei aristocratice militare asupra celorlalte clase și categorii sociale prin deținerea de către samurai a unor privilegii precum dreptul de a purta arme în public și de a putea ucide orice persoană de rând care nu le arăta respectul cuvenit, pe de altă parte, shogunii Tokugawa erau îngrijorați de forța militară de temut a samurailor. Din acest motiv, shogunii determină atenuarea spiritului războinic al samurailor prin instituirea unei guvernări autoritare și impunerea unei ordini stricte și a controlului asupra stâpânilor de samurai - marii nobili (daimyo).

Shogunii Tokugawa reușesc să-și subordoneze complet marea nobilime, supunându-și circa 250 de mari seniori, care stăpâneau domenii uriașe și alcătuiau aristocrația japoneză. Activitatea lor era urmărită constant, iar la cea mai mică sugestie de insubordonare, daimyo erau pedepsiți. Astfel, în primii 50 de ani de guvernare Tokugawa, nu mai puțin de 213 daimyo și-au pierdut domeniul integral sau parțial din cauza unor ofense reale sau pretinse. Primul shogun al dinastiei Tokugawa, Hideyoshi le impune seniorilor potențial problematici interdicția de a rămâne pe domeniile lor mai mult de șase luni pe an, restul timpului fiind obligați să și-l petreacă pe lângă reședința shogunului. Chiar și atunci când erau plecați din capitală, familiile lor rămâneau la Edo, ca o măsura de garanție. Acest sistem va fi extins de urmașii lui Hideyoshi într-un sistem cunoscut ca sankin kotai (suita alternativă). Astfel, a fost dată o lovitură forței economice a marilor seniori deoarece, fiind nevoit să rezideze multă vreme în capitala shogunală, să întrețină o suită numeroasă și să ducă un trai costisitor, un daimyo trebuia să facă enorme cheltuieli, pe care veniturile domeniului său le putea acoperi din ce în ce mai greu.

Drept urmare, mulți nobili fie își reduc efectivele armate, fie se ruinează, iar aceste momente duc la apariția unei noi categorii sociale - roninii (samuraii rămași fără stăpân). Perioada îndelungată de pace și stabilitate din timpul regimului Tokugawa nu a făcut decât să intensifice acest proces. Neexistând nici o amenințare reală din străinătate, războinicii devin inutili.

În aceste condiții, un număr considerabil din cele câteva sute de mii de samurai, se transformă, în cea mai mare parte, în funcționari (birocrați și administratori) în slujba unui senior (daimyo), pentru care confruntările militare nu mai erau decât amintiri și istorie. Conform lui Kenneth Henshall, samuraii birocrați, plasați în vârfurile societății “se simțeau stânjeniți de viața de paraziți pe care o duceau. Profitau de cea mai mică ocazie pentru a-și impune în evidență curajul, mergând absurd de departe pentru a-și justifica existența”. Ceilalți samurai, care nu s-au încadrat în sistemul birocratic nipon, au îmbrățișat alte ocupații precum: literatura, arta, muzica sau comerțul. Rândurile samurailor comercianți sunt completate și cu reprezentanți ai altor categorii sociale, mai inferioare, meritul cărora în prosperarea economică a fost recompensată de către stat cu acordarea titlului nobil de samurai. Totuși, mulți dintre ronini nu s-au orientat spre activități în beneficiul societății, ci au preferat să devină cavaleri rătăcitori care se transformau la nevoie în tâlhari sau cerșetori.