România în al II-lea Război Mondial

“Azi-noapte la Prut, războiul a început,

Românii trec dincolo iară

Să ia înapoi, prin arme şi scut,

Moşia pierdută astă-vară ...”

Nu ştiu dacă aceste versuri erau într-adevăr cântate de soldaţii care, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, se îndreptau spre răsărit pentru a îndeplini ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Treceţi Prutul”. Ele reflectă cu siguranţă starea de spirit a românilor, care fuseseră obligaţi să accepte ample amputări ale teritoriului său fără a trage măcar un foc de armă. Acum începea lupta pentru „a-şi lua înapoi” ceea ce i se luase cu forţa.

România intra în război cu deplină încredere într-o victorie apropiată, care să-i asigure reîntregirea teritoriului.

Doar două decenii, ceea ce în istorie înseamnă extrem de puţin, trecuseră de la sfârşitul Marelui Război, prima conflagraţie mondială, în urma căreia România îşi văzuse atins idealul de unitate naţională a tuturor românilor şi făurirea României Mari.

Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920 nu reuşise, de fapt, să rezolve problemele ivite la sfârşitul războiului. Controversele aprige între statele participante, învinse sau învingătoare, s-au reflectat în tratatele de pace încheiate separat. Deciziile au fost luate de reprezenţii celor patru mari puteri – Anglia, Franţa, Statele Unite şi Italia, statele mai mici, chiar dacă fuseseră de partea învingătoarei Antante, neavând niciun cuvânt de spus. Germania şi Ungaria, profunde nemulţumite de prevederile tratatelor, le-au numit diktat. Tratatul încheiat cu Turcia a a fost atât de dezavantajos încât a dus, în cele din urmă, la prăbuşirea imperiului otoman şi proclamarea republicii. Unele state (Austria, Bulgaria) erau excluse de la Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, promovat de preşedintele american Woodrow Wilson. Aceste nemulţumiri au fost poate jarul din care a izbucnit mai târziu vâlvătăile celui de al doilea război mondial.

În cazul României, Conferinţa a legitimizat noul statut teritorial şi politic rezultat din unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Romania din 1918.

Marele Război lăsase în urma sa multe milioane de morţi – militari şi civili – , nenumărate pagube materiale. Omenirea dorea pace şi siguranţă.

Conferinţa de Pace de la Paris a hotărât, înfiinţarea unui organism internaţional care să asigure pacea şi să prevină izbucnirea unui nou război. În 1919 a luat fiinţă Liga Naţiunilor,

România numărându-se printre membrii fondatori. Carta noului organism cerea statelor membre respectarea integrităţii teritoriale şi independenţei celorlalte state. Cât de mult s-au conformat unele ţări europene cu această cerinţă s-a văzut mai târziu.

Ce s-a întâmplat din punct de vedere economic după război?

Primii ani ai deceniului al treilea sunt anii refacerii economice. Guvernele acordă prioritate industriei, în care se produce o a doua revoluţie industrială prin dezvoltarea impetuoasă a două industrii noi; electricităţii şi a automobilului, care fac să treacă pe planul al doilea vechile sectoare legate de cărbune, construcţii navale şi bumbac. Transporturile şi telecomunicaţiile fuseseră şi ele grav afectate, la fel agricultura. Dar cea mai serioasă problemă a fost instabilitatea monetară. Toate monedele europene s-au devalorizat în raport cu dolarul. Cazul cel mai şocant este cel al mărcii germne: dacă în 1914 un dolar valora patru mărci, în 1923 un dolar ajunsese la 4,2 trilioane de mărci.

Doar câţiva ani trec de la semnele de refacere a economiei şi întreaga lume este lovită de marea criză economică din 1929-1933. Inclusiv Statele Unite ale Americii care dominaseră economia mondială industria sa asigurând in 1928 50% din producţia mondială.

Cele mai spectaculoase efecte ale crizei sunt în plan social. Milioane de oameni rămân fără loc de muncă. In mediul rural, criza îi loveşte pe producătorii agricoli, care işi pierd terenurile cu care au fost girate împrumuturile de la bănci. Ei migreaza apoi spre oraşe, adăugându-se numărului de şomeri de acolo. Numărul şomerilor variază de la 22-23% in Belgia la 44% in Germania.