Secolul XVII-Monarhia feudală în apusul Europei

- Monarhia feudala in apusul Europei - Franta

In conditiile declinului nobilimii, pe de o parte si ale ascensiunii orasenimii si burgheziei pe de alta parte si a ascutirii conflictului dintre ele, monarhia a profitat de aceasta situatie pentru a-si spori necontenint autoritatea, transformandu-se intr-o monarhie absolutista.

La sfârșitul secolului al XV-lea și în cursul secolului al XVI-lea, în Europa s-a instituit un nou sistem politic: monarhia absolutistă. Aceasta s-a manifestat în principal prin exercitarea puterii politice depline de către monarhi și prin caracterul divin al puterii acestora. La începutul secolului al XVII-lea, Franța, Anglia, Spania, Imperiul Habsburgic, aveau în fruntea lor monarhi absolutiști. Absolutismul reprezinta o etapa in evolutia monarhiei feudale.

Franța a cunoscut forma clasică a monarhiei absolutiste, începând cu secolul al XVI-lea. Adunarea Stărilor Generale nu a mai fost convocată (1614), iar regele controla justiția, administrația provinciilor, armata. Autoritatea regală a fost restabilită de Henric al IV-lea (1589-1610), cu care începe Dinastia de Bourbon. Ludovic al XIII-lea (1610-1643), secondat de ministrul său, cardinalul Richelieu, a consolidat puterea monarhică. El a sporit prestigiul Franței prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a dus absolutismul la apogeu. Socotindu-se „rege de drept divin", a condus Franța autoritar.

- Evolutia domniei in spatiul romanesc in secolul al XVII-lea

Incepand cu secolul al XVII-lea s-au reașezat raporturile internaționale din spațiul central și est european. Ca urmare a afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influență a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman și Rusia. În această perioadă în care diplomația a rămas cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva personalități proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648), Țara Românească și Moldova își consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) și Vasile Lupu (1634-1653).

La inceputul secolului XVII, situatia din cele doua spatii istorice amintite mai sus era relativ asemanatoare. In Franta dupa un lung sir de razboaie religioase intre catolici si hughenoti si dupa disparitia dinastiei de Valois (1589), autoritatea regală, a fost restabilită de Henric al IV-lea (1589-1610), la sfarsitul secolului al XVI-lea, cu care începe Dinastia de Bourbon. Restabilirea pacii a fost insotita de un mare efort de redresare economica si de consolidare a institutiilor centrale si locale. Biserica, la randul ei, va ajunge sub un control tot mai riguros al regalitatii, inaltii prelati fiind numiti de catre rege si instituirea lor canonica de catre Papa.

O prima asemanare ar fi ca, la fel ca in Franta, in spatiul romanesc, Biserica se subordona domnitorului, indeplinind o functie importanta in viata statului, domnii erau unsi de patriarhii de la Constantinopol in calitatea lor de capi ai ortodoxiei. Rolul Bisericii in stat era subliniat si de prezenta mitropolitilor si episcopilor la inscaunare in calitatea dubla de inalti ierarhi si de reprezentanti ai starii ecleziaste in Sfatul domnesc.