Științele Auxiliare ale Istoriei

Stiintele auxiliare ale istoriei sunt totalitatea stiintelor care studiaza izvoarele documentare si elaboreaza metodologia cercetarii acestora. De-a lungul timpului s-au dat diverse definitii si clasificari ale ale acestor stiinte în functie de impactul asupra studiului istoric cât si în functie de calitatea datelor utilizate. Retinem aici clasificarea lui Aurelian Sacerdoteanu care considera ca stiintele auxiliare ale istoriei pot fi majore, de unde istoria inprumuta rezultate sigure si concluzia, si siintele auxiliare minore, de care istoricul se foloseste în adunarea, apoi interpretarea izvoarelor istorice în cadrul cercetarii.

Stiintele auxiliare sunt în raport de interdisciplinaritate si reciprocitate cu studiul istoriei propriu-zis. Varietatea si calitatea interpretarii izvoarelor istorice se dezvolta concomitent cu dezvoltarea fiecarei stiinte în parte, iar identificarea de noi metode de cercetare conduce, în mod firesc, la sporirea numarului de stiinte care contribuie la investigarea izvoarelor istorice.

1. Arheologia

Arheologia (termen derivat din cuvântul grecesc ‘ÁDZ¹¿»¿³¯±, compus din ±ÁDZ¯¿Â archàios "antic" si »Ì³¿Â, lògos = "discurs" sau "studiu") este stiinta ce studiaza civilizatia si culturile umane si relatiile acestora cu mediul înconjurator, prin culegerea, documentarea si analizarea indiciilor materialelor ramase.

Importanta arheologiei

Deoarece cea mai mare parte a istoriei omenirii a avut loc înaintea inventiei scrisului, arheologia este cea mai importanta metoda de studiu a preistoriei. În plus, deoarece în numeroase cazuri informatiile istorice sunt incomplete, arheologia ofera o contributie esentiala la studiul istoriei umane. În unele societati, scrisul a fost utilizat de aristocratie sau s-a folosit doar în cadrul religiei, astfel informatiile scrise ofera date doar despre anumite categorii sociale. Importanta arheologiei se reflecta si în cadrul politic prin faptul ca studiaza cultura materiala si spirituala a predecesorilor, contribuind astfel la patrimoniul national si universal. Numerosi cercetatori si pasionati au exagerat latura politica sau fictionala a arheologiei, interpretarile lor cazând într-o puternica panta nationalista sau imaginara, aceste devieri fiind încadrate ca pseudo-arheologie. De o mare importanta este cercetarea arheologica de salvare în cazul unor lucrari de constructii, lucrari agricole, etc. Acestea pot distruge pentru totdeauna siturile arheologice, de aceea intervine cercetarea arheologica de salvare. În lumea stiintifica anglo-saxona arheologia este o sub-disciplina a antropologiei, arheologul fiind antropolog si nu un istoric asa cum este cazul în general în Europa si în România.

Ramuri ale arheologiei

Arheologia este împartita în discipline în functie de perioada sau cultura studiata (de exemplu arheologia clasica sau arheologia industriala); în functie de tehnica de cercetare (de exemplu arheologie subacvatica sau arheologie experimentala), sau în functie de probleme specifice (de exemplu arheologie urbana). În functie de materialul studiat se apeleaza si la alte discipline auxiliare ale istoriei (de exemplu numismatica sau epigrafie).

Metode de cercetare

Cercetarea de suprafata

Cel mai raspândit tip este periegheza. Aceasta reprezinta cercetarea cu atentie a terenului, a unei zone bine definite si colectarea materialului descoperit la suprafata solului. De obicei periegheza se face dupa aratura atunci când zona cercetata face subiectul unei exploatari agricole. Descoperirea unor materiale arheologice (de obicei ceramica), se noteaza pe harti ale regiunii folosindu-se metodele clasice sau sistemul GPS. Periegheza reprezinta o metoda importanta în creearea unui repertoriu arheologic al unei zone si în cercetarea primara a unui sit arheologic. Un alt tip de cercetare de suprafata este fotografia aeriana. Aceasta permite identificarea unor situri arheologice datorita diferentelor de culoare a solului sau a diferentelor din cadrul vegetatiei. În utimii ani a luat amploare folosirea imaginilor oferite de sateliti sau sistemul GIS. Cercetarea de suprafata în arheologie utilizeaza si cercetari geofizice. Cea mai utilizata metoda este magnetometria. Aceasta metoda utilizeaza un aparat numit magnetometru care identifica deviatii ale câmpului magnetic cum ar fi de exemplu obiecte de metal, structuri de piatra, de chirpic sau chiar gropi, fiind capabil sa genereze o harta a ariei cercetate. Se mai utilizeaza la o scara mai mica rezistivitatea electrica sau detectoarele de metale.

Santierul arheologic

Cercetarea arheologica propriu-zisa o reprezinta santierul arheologic. În arheologia moderna sapatura arheologica se face prin colectarea tuturor materialelor descoperite în raport cu pozitia lor pe verticala (pozitia stratigrafica) si orizontala dar si asocierea lor cu complexele arheologice descoperite. Asocierea pozitiei verticale si orizontale a obiectelor descoperite se face si în raport cu obiectele sau complexele arheologice aflate în apropiere. Acest lucru ajuta la stabilirea relatiei temporale dintre diversele obiecte sau complexe, de xemplu daca acestea apartin aceleiasi faze de locuire. Într-un sit arheologic ocuparea sau utilizarea lui se poate sa fi durat o perioada mai lunga de timp, locuirea fiind în acest caz o succesiune stratigrafica de nivele de locuire sau utilizare. În acest caz, conform principiului stratigrafic, artefactele mai recente se afla dispuse în straturile superioare. Santierul arheologic reprezinta o faza scumpa a cercetarii arheologice si implica un mare volum de munca. Pe lânga dificultatile create de costuri se adauga faptul ca santierul arheologic reprezinta o cercetare distructiva a unui sit arheologic. Dupa terminarea unui santier arheologic într-un sit sau într-o portiune dint-un sit arheologic acest tip de cercetare nu se mai poate relua niciodata. Datorita acestui tip de cercetare este necesara crearea unui plan a sitului arheologic în care se cuprind toate complexele arheologice, prin desene si fotografii la care se adauga o detaliere amanuntita a fiecarui complex arheologic în parte.