Tratatul de la Roma 1957

1. Contextul european postbelic

Sfârşitul celui de Al Doilea Rrăzboi Mondial ne oferă tabloul european al unui continent confruntat cu o mare instabilitate politică asociată cu tensiuni sociale dificil de gestionat. Deşi în termeni materiali şi umani, consecinţele acestui război erau dintre cele mai grave pentru întreaga omenire, Europa era victima principală a acestora.

În acest context, ideea unificării europene a reaprins dezbaterile din cadrul mişcărilor pro-europene şi a celor federaliste. Ele au constituit un Comitet Internaţional pentru coordonarea mişcărilor în vederea promovării unităţii europene în 1947, iar în urma Congresului de la Haga din mai 1948 a apărut Mişcarea europeană, preocupată de găsirea unor soluţii durabile problemelor care se impuneau în mod frecvent în dezbaterile economice, sociale şi morale din acele momente. Chestiunile economice vizau refacerea activităţilor industriale în mod deosebit, iar cele politice căutau să reliefeze factorii care puteau preveni potenţialele conflicte din Europa. Conflictele de interese dintre noile puteri mondiale au dus la instalarea unui climat de suspiciune şi teamă pentru o lungă perioadă în relaţiile internaţionale.

2. Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene

Ideea crearii unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-Al Doilea Război Mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renașterea pacifismului și conștientizarea pericolului naționalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozițiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfringerea (în primul rînd Germania, împărțită în câteva zone de ocupație) a devenit restabilirea propriilor poziții politice și a autorității pe plan internațional. Consolidarea forțelor statelor europene era vazută și drept un pas important în opunerea influenței crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Jean Monnet, secretar adjunct al Societății Națiunilor, considera după cel de Al Doilea Război Mondial ca pacea Europei trebuie susținută de o uniune economică. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, propunea unirea celor două ramuri strategice – cărbunelui și oțelului – ale Franței și Germaniei.

Pe baza acestei propuneri în aprilie 1951 a luat ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de catre șase state: R.F.G., Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare în luna august 1952. Aceste șase țări își propuneau să-și uneasca eforturile în vederea scoaterii din criza a industriei carbonifere și a celei siderurgice prin crearea unei „piețe comune" a ramurilor respective.

Aceasta administrare în comun a industriilor cărbunelui şi oţelului de către cele şase ţări europene a a reprezentat un prim pas spre integrarea europeană.

Țările membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.)au trecut în 1957 la etapa a doua a integrării lor economice semnând tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economică Europeană (C.E.E. sau Piața comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E. sau EURATOM). Astfel s-au consolidat bazele integrării și ideea unui viitor comun pentru statele membre.

3. Contextul apariției Tratatului de la Roma

Momentul semnării Tratatului de la Roma a consfințit sfarșitul etapelor premergatoare, de pregatire a integrarii si a marcat începutul extinderii și consolidării acesteia într-un triunghi comunitar; CEE, CECO si EURATOM, cu trei etape succesive; Uniunea vamală; Uniunea economică și Uniunea politică.

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi.

La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state: