Tratatul de la Roma

Cap. I Constituirea Tratatului de la Roma

Tratatul de la Roma reprezintă tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat de Franta, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia si Luxemburg la 25 martie 1957. Initial, numele complet al tratatului era ,,Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene". Totusi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul ,,Economic" atât din numele comunitătii, cat si al tratatului. Din acest motiv, tratatul este denumit de cele mai multe ori ,,Tratatul de instituire a Comunității Europene" sau ,,Tratatul CE"

In aceeasi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Cele două tratate, împreună cu Tratatul de Instituire a Comunității Europene a Carbunelui si Otelului, care a expirat in 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atat Tratatul de la Roma, cat si ,,Euroatom-ul” au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de la Roma reprezintă un tratat-cadru unde au fost fundamentate principiile si obiectivele generale ale realizării integrării europene. Acest tratat, ca fundament juridic a tuturor activităților comunitare, a fost supus unor modificări spre exemplu, putem mentiona elaborarea în 1967 a unui text de fuzionare a instituțiilor (Comisie si Consiliu) in vederea functionarii celor trei Comunitati (CEE CECA si Euratom); amendamente referitor la resursele si bugetul comunitar; modificări legate de procesul de extindere si Actul Unic. Ultimul pe lângă faptul că prevedea realizarea pietei unice, a contribuit la reintoarcerea la votul cu "majoritate calificată", a accentuat importanta coeziunii economice si sociale, participarea Parlamentului la mecanismul de decizie, procesului de cooperare în domeniul politicii externe. Tratatul care a consolidat realizările Actului unic si a contribuit la aprofundarea integrării economice, si politice a fost Tratatul de la Maastricht (1992) relansarea procesului de extindere a UE apare necesitatea reformării institutiilor comunitare, fapt initiat in martie 1996 in cadrul Conferintei interguvernamentale de la Torino.

Tratatul, initial, a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a incercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul de la Roma a rămas o sectiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.

Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de Instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in directia integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului de la Roma, care rămâne principala sursă a legislatiei comunitare.

Tratatul a fost semnat de către:

• Paul-Henri Spaak si J.Ch. Snoy et d'oppuers din partea Belgiei.

• Konrad Adenauer si Walter Hallstein din partea Germaniei.

• Christian Pineau si Maurice Faure din partea Frantei

• Antonio Segni si Gaetano Martino din partea Italiei

• Joseph Bech si Lambert Schaus din partea Luxemburgului

• Joseph Luns si J. Linthorst Homan din partea Olandei

Cap. II Reglementările Tratatului de la Roma

La Messina, în 1955, ministrii de externe au convenit a concentrării atentiei spre integrarea economică si constientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relatiile comerciale si dezvoltarea economică.

Obiectivele Tratatului de la Roma erau:

1. integrarea economiei comune

2. crearea unei piețe comune

3. excluderea oricărei discriminări nationale

Pentru a functiona însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curtii Europene de Justitie se arăta extrem de important.

Tratatul de la Roma, fiind un tratat-cadru, a instituit actele juridice comunitare, care sunt de trei tipuri

• Regulamente, ce creează un singur drept la nivel comunitar si se aplică în mod direct fără a fi transpuse in dreptul national;

• Directive, ce fixează obiectivele obligatorii a fi transcrise in legislatiile nationale într-un termen limită;

• Deciziile individuale, ce reprezintă măsuri a fi impuse spre realizare întreprinderilor, particularilor, tărilor membre.

Pe lângă aceste acte, mai există avize, rezolutii si recomandări emise de una din institutiile comunitare (Parlament sau Comitetul economic si social).

Tratatul de la Roma reprezintă baza tangibilă a CEE, fiind modificată doar prin votul Parlamentelor, pe când legalitatea actelor Consiliului de Ministri si Comisiei europene este verificată de Curtea de Justitie. Dreptul derivat nu constituie altceva decât “acquis communautaire” care urmează a fi acceptat integral de noii membri ai UE. Toate modificările si completările efectuate n-au schimbat principiile fundamentale ale acestuia, importanta practică a cărora tinem să o menționăm:

• Capacitatea juridică a Comunitătii (puterea de legiferare si de negociere cu tări terte);

• Principiul subsidiaritătii, conform căruia competentele de bază sunt atribuite puterii locale (natiune sau regiune) i nu celei comunitare cu exceptia cazurilor când ele nu pot fi exersate util esaloanelor inferioare;

• „Primaute” sau aplicarea directă a liberei circulatii în dezvoltarea activităților comunitare.

Pentru domeniile care nu țin de competenta natională actiunile comunitare pot lua trei forme:

1. Procedura de consultare, când inainte de primirea deciziei guvernul primeste un aviz din partea partenerilor si institutiilor comunitare referitor la intentiile sale;

2. Procedura de coordonare, când deciziile luate în comun acord pot fi impuse tuturor tarilor in cadrul executării la nivel mondial; deci ea mentine frontierele nationale, natura si amploarea măsurilor fiind diferite în dependentă de tară;

3. Politica comună, care s toate frontierele si se aplică tuturor membrilor Uniunii. In cazul celor mai importante dintre ele (PAC, PCC, etc.) deciziile sunt primite la nivel de Consiliu de Ministri pentru celelalte domenii competenta revine Comisiei europene.