Vrăjitoria

Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele naturale, războaiele frecvente și alte forme de violeță din Evul Mediu, au dus la o instabilitate a sentimentelor - o altă caracteristică a mentalității medievale, precum și la credința în vise, viziuni și halucinații, în semne prevesitoare sau care pedepsesc.

Viața religioasă a maselor continua să se alimenteze cu superstiții, cu credințe și practici magice păgâne și care au exercitat o presiune permanentă asupra doctrinei oficiale, influențând continuu atitudinea și comportamentul oamenilor bisericii, la toate nivelele .

Mentalitatea omului medieval era obsedată de puterea și amenințările continui ale Răului, care îl putea ispiti, induce în păcat, și în cele din urmă condamna la pedepsele și chinurile Infernului.

Stâns legată de convingerile în puterile malefice ale diavolului era credința în „magia neagră”, în puterea de a face rău a vrăjitoarelor pe care Biserica le considera aliate ale diavolului. La fel ca în Antichitate și în Evul Mediu, vrăjitoria era condamnată de Biserică, nu însă și de autoritatea laică. Urmând exemplul dreptului roman - care pedepsea un magician sau o vrăjitoare doar când se putea dovedi că magia lor cauzase rău cuiva, legislația și cutumele sec.XIV-XV din Franța, Italia și Germania nu prevedeau măsuri contra vrăjitoriei, iar legile promulgate în sec.XVI în Castilian și Leon în care era prevăzută pedeapsa cu moartea contra vrăjitoriei nocive, îi respectau și chiar îi recompensau pe cei/cele care practicau magia în scopuri bune.

Scriitorul care s-a sprijinit foarte mult pe relatările lui Isidor din ar fi Hugues de Saint-Victor care, în secolul al XII-lea a dat o definiție pentru malefici (vrăjitori) destul de interesantă: „cei care prin descântece, legături demonice sau alte forme de leacuri nelegiuite comit acte oribile cu ajutorul și prin încurajarea demonului. Hugues pare să sugereze că și vindecarea, și blestemul pot fi socotite magie; vrăjitorii susțin că vindecă, dar, de fapt, ei provocă un rău, dacă nu real, cel puțin spiritual.

Două concepții fundamentale se confruntă în Europa medievală. Magia demonică implică invocarea diavolului în diferite scopuri: diavolii pot fi chemați pentru a ne informa cu privire la viitor sau afaceri tainice, pentru a face rău dușmanilor, incitând la ură sau la iubire, precum și pentru diverse alte motive. Magia naturală poate îndeplini aceleași acțiuni,dar în loc să se sprijine pe ajutorul demonilor,ea explorează virtuțile oculte ale naturii.

Unul din scopurile cele mai frecvente ale vrăjitoriei este să facă rău dușmanului, rănindu-i fizic sau omorându-i. Aceste scopuri se îndeplinesc uneori prin poțiuni magice cum s-a întâmplat În cazul unei femei din Appenzel care și-a ucis vecina cu un măr otrăvit. Un preot din dioceza Soisson a fost judecat în 1460 pentru a fi oferit dușmanilor săi o poțiune obișnuită din resturile unui broscoi botezat și hrănit cu ostie sfințită. Pentru a-și atinge scopurile, vrăjitorii folosesc adesea imagini magice. Ritualurile de acest gen erau socotite în general „farmece” : ele se aplicau reprezentărilor, lumânărilor sau unui alt obiect, după ceea ce voiau să i se întâmple victimei și erau însoțite de descântece care explicau semnificația ritualului.

Diverse forme de magie erotică sunt cel puțin la fel de răspândite. După Malleus maleficarum, cea mai cunoscută operă medievală despre vrăjitorie și magie, apărută în anul 1486, magia erotică era cel mai des întâlnită, pentru că păcatul originar se transmite prin actul sexual, iar Dumnezeu îngăduie deci diavolului mai multă putere în acest domeniu decât în altele. Această magie este socotită vrăjitoare și era mai grav acuzată în fața tribunalelor pentru că implica manipularea unei alte persoane și violarea libertății acesteia.

Alianțele matrimoniale fiind politic vitale și sensibile, în 1316, Mahaut dʼArtois a fost însărcinat să-i dea lui Ludovic al X-lea un filtru destinat să-i reînnoiască iubirea pentru regină. Din nefericire , în acest caz, poțiunea obținută din resturi pulverizate de broaște și șerpi avut un efect fatal.

Totuși, vrăjitoria putea fi folosită și în alte scopuri. Magia privitoare la vreme era relativ răspândită în Elveția și în împrejurimile ei. Ea putea să declașeze furtunile și să distrugă recoltele. O vrăjitoare judecată la Lucerna, în jurul anului 1480, era acuzată de a fi provocat ceața și apoi o puternică furtună prin săvârșirea ritualului la tradițional la malul unei mlaștini; în 1486, o altă vrăjitoare din Lucernă a fost acuzată de a fi declanșat grindina prin folosirea unor ritualuri care utilizau apa.

Termenul „necromație” se referă, la origine, la chemarea umbrelor morților pentru a le cere informații. Mai târziu, în Europa medievală, cuvântul a fost adesea rostit „nigromație”, ceea ce relevează într-un fel forța expresiei, „magie neagră”, dar termenul va ajunge să desemneze, în cele din urmă magia demonică.

Toate probele sugerează că membrii clerului inferior erau cei mai tentați să experimenteze necromația - mai ales membrii clerului celui mai de jos, tineri care făceau parte din ordinele inferioare, ei se ocupau cu exorcism.

Necromanții erau interesați în special în atingerea a patru scopuri: ei erau adesea însărcinați să ucidă; încercau să influențeze mintea și voința, incitând la ură sau iubire și în mod curent, ei cereau unui spirit să se înfățișeze unui tânăr în oglindă sau pe alte suprafețe reflectante pentru a răspunde la întrebări privind viitorul sau anumite afaceri tainice .

Noțiunea de angajare a vrăjitoarelor într-o conspirație a devenit fundamentală: ele nu erau numai niște persoane răufăcătoare, utilizând vrăjitoria pentru a face rău vecinilor,ci chiar membre ale unei colectivități aliate cu diavolul, care jurase să colaboreze la ruinarea societății.

Ele pot zbura, se deplasează și îi poartă și pe alți cât ai clipi din ochi, în timpul somnului sau chiar când sunt treze, în locuri foarte îndepărtate, unele au darul de a se transforma în animale, de exemplu în pisici și îți intră în felul ăsta în casă, își aranjează un loc unde să stea gata de a se preschimba în alte forme oribile și să pună stăpânire pe casele în au fost primite, sau se azvârle peste leagănele în care dorm copiii țăranilor până îi sufocă, îi răpește sau orbește, dar preschimbarea cea mai înspăimântătoare cea în vârcolaci, care se învârtesc înfometați în căutarea prăzii; ele cunosc de asemeni o vrajă care le permite să prepare filtre de dragoste și filtre de moarte sau boală, rotesc un deget în interiorul unei căni cu apă și provoacă furtună sau scutură grindina din cer, aduc vânt și fulgere.