Cezara - Discursul utopic și discursul fantastic

„Cezara” e publicată pentru prima oară în foiletonul ziarului „Curierul de Iași”, la 6 august 1876. Are la baza texte mai vechi, din care se păstrează în manuscrise mai multe fragmente, ce corespund capitolelor VI-VIII, respectiv altor doua capitole, care continuă actiunea nuvelei. Capitolul X [Moartea Cezarei], este publicat pentru prima oară ca text independent de D. Murarasu, în „Revista Societății Tinerimea romînă” în 1933. Nuvela este considerată drept una din scrierile eminesciene cele mai influențate de filozofia schopenhaucriană. Este alcatuită din opt părți, intriga (amoroasă) fiind în mod evident mai puțin importantă pentru autor decît pasajele confesive (monologuri ale personajelor, îmbrăcind uneori forma epistolară) sau descriptive (este vorbă despre portrete ori despre peisaje). Momentele intrigii sunt explicitate laconic. Cezara, tânăra protejată a pictorului Francesco, este promisă, împotriva voinței sale, de tatăl ei, marchizul Bianchi, în căsătorie marchizului Castelmare; ea îl vede de la fereastră pe Ieronim, călugăr de la mănăstirea învecinată, și este atrasă de frumușețea demonică a tînărului. Francesco îl invită pe Ieronim să-i pozeze pentru un tablou avînd ca subiect „Caderea îngerilor”, Cezara — ascunsă în atelier — îl vede, se îndrăgostește de el și îi scrie, oferindu-i iubirea. Ieronim primește însă scrisori și de la bătrînul călugăr Euthanasius, retras în singuratatea unei insule paradiziace.

În general, proza eminesciană, create cu precumpănire în faza tinereții, reprezintă, după cum s-a văzut, cele mai adecvate piese de verificare și de înțelegere adâncă a marii sale poezii. Însă ea are și o valoare de sine stătătoare, indiscutabilă, așa cum arată Tudor Vianu, care în trece pe poet printer cei mai însemnați prozatori români. ”Miracolul eminescian poate fi contemplate și aici”, arată istoricul literar, Eminescu fiind, întâi de toate, ”un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci”.

O analiză pertinentă a oricărui text literar trebuie să conțină informații referitoare la tema reflectată în cadrul lucrării analizate. Este important să menționezi faptul că, în cazul nuvelei „Cezara”, avem de-a face cu tema iubirii de tip paradisiac, așa cum este ea văzută prin ochii omului de geniu.

Nuvela este alcătuită din opt părți, intriga (amoroasă) fiind în mod evident mai puțin importantă pentru autor decât pasajele confesive (monologuri ale personajelor, îmbrăcând uneori forma epistolară) sau descriptive (fie că este vorba despre portrete ori despre peisaje). Momentele intrigii sunt explicitate laconic, doar pentru a asigura o satura narativă a textului: Cezara, tânără protejată a pictorului Francesco, este promisă, împotriva voinței sale, de tatăl ei, marchizul Bianchi, în căsătorie marchizului Castelmare; ea îl vede de la fereastră pe Ieronim, Călugăr de la mănăstirea învecinată, și este atrasă de frumusețea demonică a tânărului.

Personajele centrale, Cezara (copila inocentă, tentatoare, invitând la dragoste, frumusețe angelică, dar principiu activ în pereche) și Ieronim (călugăr de o frumusețe demonică - înfățișare tipică a eroului de excepție în opera lui Eminescu, cu o gândire rece, sceptic, însetat de absolut), refac perechea primordială (aluzii repetate în text la perechea mitologică Venus și Adonis), însumând motivele esențiale ale idilei eminesciene: cadrul nocturn-lunar al idilei, accederea la un spațiu mitic prin împlinirea iubirii, distribuția rolurilor (activ/pasiv, senzual/spiritual, pasional/rațional, angelic/demonic), precum și retorica specifică fiecăruia dintre parteneri.

Puternice reminiscențe schopenhaueriene sunt de celabile în viziunea asupra vieții monahale ca modalitate de retragere (în sine) din lume, în figura lui Euthanasius, dar soluția aceasta se vede contracarată de vitalitatea jovialului călugăr Onofrei, ca și de senzualitatea îndrăgostitului Ieronim, ce alege despărțirea de mănăstire, asumându-și un alt tip de destin. Un punct de interes maxim în configurarea viziunii eminesciene îl reprezintă cronotopul „insuleilui Euthanasius”, spațiu transcendent, mitic (de eventuală influență indiană), centrat, cu o arhitectură arhetipală (înconjurată de mare, insula e un paradis al vegetației, locuit de armonioase lumi de albine, străbătut de apele unui râu; în centrul său se află o peșteră, transformată de basoreliefurile lui Euthanasius în templu al erosului - erosul centrează astfel, și aici, cosmosul eminescian).