Cronicarii moldoveni

Introducerea în începuturile literaturii istorice în

Moldova si Tara Româneasca

Începând cu secolul al VII-lea, destinul culturii românesti nu mai tine exclusiv de viata religioasa si de activitatea mitropolitilor, a preotilor sau a calugarilor. Atât în Moldova, cât si în Muntenia actul de cultura înceteaza în a mai fi concentrat exclusiv în jurul manastirilor si al bisericilor. Prin influenta ideilor umaniste, boieri luminati încearca sa recuperze trecutul istoric, pentru a nu fi “inecata în uitare”. În opera lor istoriografica, ei vor demonstra, pentru prima data, idea unitatii de neam si de limba românilor.

În veacul al VII-lea si-a facut aparitia în Tarile Române un nou tip de carturar, instruit, iubitor de cultura, cunoscator al mai multor limbi, calatorit prin tari straine, nu rareori învestiti cu functii importante în stat. Cei care i-au dat expresie au fost cronicarii moldoveni si munteni.

“În epoca feudala cronicarii români, în cazul în care nu erau clerici, deprindeau înca din copilarie, o data cu mânuirea penei de scris si folosirea spadei, a arcului si a buzduganului; orele de studiu alternau cu cele de calarie si exercitii militare. Întelectualul român din trecut, curtean si el ca atâtia dintre marii scriitori si artisti ai Occidentului, nu cunostea deliciile vietii tihnite, iar rangurile ce i se acordau erau totdeauna de rele si grave raspunderi […].

Împrejurarile au facut ca viata oamenilor de la Carpati si Dunare sa ramâna mai mult decât în alte parti aspra si dramatica. Pentru ca au stat în mijlocul evenimentelor ca militari, oameni politici si diplomati, cronicarii din secolele XVII- XVIII ne-au lasat relatari pretioase, nu numai ca documente istorice, ci si ca marturii ale unor sentimente si gânduri plamadite odata cu istoria tarii la care participau. În paginile lor naratiunea este înviorata adesea de amanunte vazute la fata locului, care dau episoadelor si personajelor miscare si viata”. (George Ivascu, “Istoria literaturii române”).

Primele documente ale istoriei se scriu în secolele XVI-XVII la curtile domnesti, consemnarea evenimentelor fiind orientata spre faptele eroice ale voievozilor. Aceasta începe la curtea domneasca a Moldovei în anul 1359.

Seria narativa cronicareasca este deschisa de letopisetul tarii Moldovei, naratiune specifica scrisului românesc al secolului XVII si începutul secolului XVIII, serie initiata de Grigore Ureche si încheiata de Ion Neculce. Valoarea artistica a operelor a rezultat din talentul narativ al autorilor, acestea fiind destinate învataturii, si nu frumosului. Prin textele lor ei încearca sa recupereze trecutul istoric, fiind considerati întemeietorii genului naratiunii simple, adresata colectivitatii nationale, spre a-i modela constiinta. Acesta este genul narativ din care a evoluat romanul istoric de mai târziu.

Grigore Ureche a inaugurat forma simpla a naratiunii istorice în limba nationala. Acesta exprima limpede necesitatea cartii de istorie în limba româna despre români. Constiinta acoperirii acestei lacune îl îndeamna sa isi asume rolul de prim scriitor al unei cronici moldovenesti în limba tarii.

Continuatorul cronicii lui Ureche a fost Miron Costin, a carui cronica acopera saizeci si sase de ani din Istoria Moldovei (1595-1661). El este carturarul care, înainte de Dimitrie Cantemir, a contribuit la diversificarea culturii românesti din a doua jumatate a secolului al XVII-lea. În centrul cronicii sale se afla domnia de 19 ani a lui Vasile Lupu.

Cel care închide seria scrierilor depre identitatea istorica este Ion Neculce. El cunoaste operele si metoda de lucru a predecesorilor si îi continua în atitudinea moralista fata de istorie.

DOMNII DIN MOLDOVA

1. Date biografice

Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seama, a carui opera a înfruntat timpurile, ajungând pâna la noi. A inaugurat forma simpla a naratiunii istorice în limba nationala. Spre deosebire de secolele anterioare, eroice, cel de al XVII-lea este veacul culturii înfloritoare, un timp în care carturarul laic afirma, în scris, un mod românesc de a gândi viata si istoria. Format într-un colegiu latin din Livoul polonez, Ureche reprezinta un important moment al umanismului românesc orientat de ideea latinitatii originare.

Anul nasterii cronicarului nu este cunoscut cu precizie; se presupune însa ca a fost nascut înainte de 1600, în jurul datei la care se opreste cronica lui (1595). Nestor Ureche, tatal sau, a fost un politician abil, cu o experienta bogata, acumulata în functia de mare logofat. Povestita fiului, aceasta experienta va intra în paginile cronicii. Primul document în care este pomenit Grigore Ureche, cu rangul de logofat al treilea, dateaza din timpul lui Miron Barnovski (1628). Iar functia de logofat nu putea fi ocupata decât de un om foarte învatat. Sub domnia lui Alexandru Ilias are functia de spatar, pentru ca în timpul lui Vasile Lupu sa primeasca rangul de mare vornic al tarii de jos, pastrat pâna la moartea sa, întâmplata în 1647. În atmosfera de înflorire culturala a epocii lui Vasile Lupu, contemporan cu activitatea tipografica a lui Varlaam în Moldova si Udriste Nasturel în Tara Româneasca, Ureche scrie ”Letopisetul”. Numele îi este înregistrat în istoria culturii si literaturii române pentru aceasta singura opera care întemeiaza scoala cronicarilor moldoveni si epica istorica în limba româna.

“Adevarata istoriografie moldoveana începe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche, boier refugiat o vreme în Polonia (prilej pentru Grigore de a învata în scolile lesesti). Spatar sub Alexandru Ilias, mare spatar si apoi vornic al Tarii de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era în viata la 3 mai 1647 când i se împartea averea. Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopisetul lui merge abia pîna la 1594, la a doua domnie a lui Aron-voda), nu putem cauta la el perceptia lumii în care se misca.