Dialectele Limbii Române

1. ROMÂNA COMUNĂ. DEFINIŢIE

E un fapt recunoscut de cercetători că dialectele dacoromân, istroromân, aromân şi meglenoromân, în ciuda diferenţelor vizibile de astăzi, mai ales din domeniul foneticii şi al vocabularului, au format la origine o singură limbă, urmaşă a latinei orientale, vorbită odinioară în provinciile dunărene romanizate, Moesia Superioară şi Inferioară, Dacia şi Panonia Inferioară.

„Limba română comună primitivă a evoluat în împrejurări deosebite şi în forme specifice, condiţionate de situaţia social-istorică. Aşa se explică faptul că limba română are patru dialecte : dacoromân, aromân (sau macedoromân), meglenoromân şi istroromân”.

Comparaţia dintre dialectul dacoromân şi aromân (căci dialectul istroromân nu este decât o ramură a celui dacoromân, iar dialectul meglenoromân o ramură a dialectului aromân) revelă cercetătorului unitatea de odinioară a limbii primitive, din care s-au diferenţiat aceste două dialecte. Stadiul de limbă anterior sciziunii provocate prin deplasarea spre sud a grupului aromân se numeşte străromân, român primitiv (Sextil Puşcariu) sau român comun ; termenul dinurmă are avantajul de a ne lămuri imediat asupra conţinutului său.

Crearea şi menţinerea unei limbi comune pe teritoriul întins de formare a limbii române se explică prin necesitatea în care s-au găsit grupurile sociale din acel teritoriu de a comunica între ele ; existenţa limbii comune implică existenţa unei populaţii care vorbea această limbă, şi a unei civilizaţii unitare, impuse acestor grupuri umane. Din cercetare vocabularului de origini diferite al limbii române, rezultă că această civilizaţie era de tip rural : pastoral şi agricol. „Încă din 976 aromânii practicau cărăvănăritul, una din ocupaţiile lor de căpetenie de mai târziu.”

Unitatea românei comune presupune existenţa de raporturi sociale frecvente între grupuri ; această unitate s-a rupt în momentul plecării spre sud a strămoşilor aromânilor. Divergenţele dialectale dintre dacoromână şi aromână, ivite în timpul epocii de comunitate, probează că aromâna, cu începere de la un moment dat, a stat izolată de dacoromână, ceea ce a permis menţinerea şi dezvoltatrea acestor divergenţe.

Unitatea de civilizaţie a românilor, în epoca de comunitate, oglindită în unitatea limbii, este un fapt de o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a românei ; limba comună, formată atunci, şi-a menţinut omogenitatea într-o aşa măsură, încât divegenţele dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă.

2. DIALECTELE LIMBII ROMÂNE – PREZENTARE GENERALĂ

În multe studii referitoare la istoria limbii române s-a încercat să se refacă, pe baza unor fenomene lingvistice, istoria politică şi socială, insuficient de cunoscută prin documente, şi să se tragă de aici concluzii în legătură cu patria primitivă a dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Acest efort s-a izbit însă totdeauna de faptul că : „nicio limbă nu reflectă istoria socială integral şi cu perfectă fidelitate”.

Istoria dialectelor româneşti – origine, constituire, dezvoltare – este parte componentă a istoriei limbii şi a poporului român. Ipotezele explicative privind geneza principalelor variante teritoriale ale limbii române sunt numeroase şi divergente, dar, în pofida diversităţii de opinii, există puncte teoretice comune :

• „Apariţia celor patru dialecte nu s-a produs simultan, ci în faze şi în împrejurări istorice distincte ;

• Cea dintâi breşă a fost reprezentată de desprinderea aromânilor, respectiv a aromânei.”