Diversitate în opera mărilor clasici

Premisa

Entuziasmului şi amatorismului autodidact al unora dintre scriitorii paşoptişti, ale caror priviri au fost aţintite spre cultura franceză le vor fi opuse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea spiritul critic junimist, cultul pentru rigoare şi claritate, hustul pentru clasic şi spiritul filozofic. Acestea vor impune întregii culturi a timpului o direcţie noua, în acord cu schimbările pe care marile evenimente ale timpului, Unirea şi Independenţa, le-au adus şi în viaţa socială, politică şi economică a ţării.

În numele principiului autonomiei esteticului, se va produce o îndepartare de literatură cu accente patriotice, dar şi patriotarde a vremii, lirismului excesiv, declamativ şi sentimental al paşoptiştilor, îi vor fi opuse o varietate e teme şi de forme stilistice, nemaiîntâlnite până atunci În literatura română.

Clasicismul

În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de epoca marilor clasici când pe scena vieţii culturale apar numeroase personalităţi, precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă.

Manifestând un interes deosebit pentru cultura şi civilizaţia României, Titu Maiorescu va justifica prin scrisul său şi mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atât în ceea ce priveşte literatura cât şi existenţa unei limbi naţionale consolidate şi moderne.

G. Ibrăileanu spune că „Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei până la exagerare…”

„În afara strălucitului lui talent de orator de catedră, domnul Maiorescu este un mare literar, om cu o înzestrare intelectuală în afară de orice concurs”. (I.L.Caragiale)

„Prin Titu Maiorescu ia fiinţă întâia critică românească. Ea a fost pătrunzătoare, senină, însufleţită de iubirea frumosului, luminată de principii filozofice generale. Aici adevărul, frumosul stăteau în scaun de piatră ca zeii…”. ( N.Iorga)

Despre Eminescu se spune că “avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile şi sentimentele, care alcatuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...]”.

a)Ion Creangă (1837 Humulești – 1889 Iași)

A fost un scriitor roman. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Biografie:

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin opera sa „Amintiri din copilărie”. În 1847 începe școala de pe lânga biserica din satul său natal. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț urmând să fie înscris la „Școala catihetică din Fălticeni”. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic de la Socola.

În 1864, Creangă intră la „Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi” unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu.

Basme

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sat, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din „Toderică”, povestirea lui Costache Negruzzi.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În „Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. „Ion Roată”, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată „Ion Roată și Unirea” este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.

O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: „Povestea poveștilor”

Amintiri din copilărie

Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând neterminată după moartea scriitorului.