Eminescu și Macedonski - două spirite complementare ale poeziei românești

Eminescu si Macedonski

(douã spirite complementare ale poeziei românesti)

Pe când Macedonski îsi publica al doilea volum de versuri (Poezii), având constiinta geniului sãu precum si sentimentul nerecunoasterii adevãratei sale valori de cãtre contemporani, Eminescu exista deja ca personalitate artisticã prin realitatea operei sale exceptionale, consacrate si prin mitul care se crease în jurul personalitãtii poetului national.

Dominat de spiritul eminescian, de forta seminalã a acestui model, Macedonski, creator al Noptii de decemvrie si al Rondelurilor, nu poate fi pus în afara acestei dominante poetice. Deosebit temperamental de genialul sãu rival, el a avut totusi multe asemãnãri cu Eminescu, dintre cele mai evidente fiind afinitãtile sale cu modernismul. Desi a respins constant eminescianismul, coloanele edificiului sãu poetic rãmân marii romantici precum Byron, Musset, Hugo. Prezenta vie a creatiei eminesciene a influentat perfectiunea formalã a versurilor macedonskiene precum si temele din ciclul Noptile, replicã în stil macedonskian la Scrisorile lui Eminescu.

Tabloul poeziei sociale a lui Macedonski e bogat colorat. Poeziile lui, mai ales cele din prima parte a activitãtii literare, grupeazã ideile, afectele si reactiile poetului într-o dualitate complementarã alcãtuitã din mizantropie si avânt, din scepticism si entuziasm, din neâncredere, revoltã sau dispret fatã de oameni si iubire pateticã fatã de formele nealterate ale naturii, pentru viatã în expresiile ei elementare.

Îndeosebi în ciclul Noptilor, cu unele ecouri din Noptile poetului francez Alfred de Musset, Macedonski surprinde tablouri vii ale mizeriei, suferintei si nedreptãtii, proprii societãtii în care zeitate supremã este:

Câstigul ce se-naltã pe-acelasi piedestal

Moral întotdeauna si vecinic imoral

Câstigul ce-n picioare cãlcând virtute, lege

Trufas înainteazã pe tronul sãu de rege

Dealtfel, Noptile macedonskiene sunt suitã de puternice replici critice îndreptate împotriva a tot ce este nedrept, meschin si josnic în lume. Viziunea poetului este extrem de cuprinzãtoare.

În Noaptea de noiembrie, una dintre cele mai frumoase "nopti" ale poetului, în care Macedonski îsi descrie propria înmormântare, defileazã, ca într-un mars grotesc, viciile si degradarea moralã a societãtii. Totul se ordoneazã într-un tablou realizat cu o viguroasã culoare, în care se amestecã tragicul cu umanul. În Noaptea de februarie, poetul surprinde, în viziunea macabrã a casei de perditie, atât disolutia inevitabilã în lumea capitalistã a celui mai pur sentiment, iubirea, cât si degradarea dureroasã a femeii, ca imagine a puritãtii si nobletei morale. În Noaptea de ianuarie, Macedonski desemneazã si condamnã, ca Eminescu în Scrisoarea III mercantilismul si demagogia guvernatorilor:

Grasi pedanti, burdufi de carte si de-nvãtãturi goi

Bogãtasi ce cu piciorul dati la inimi în gunoi,

Parveniti fãrã rusine, mizerabili ce la cârmã

Faceti salturi de paiate pe frânghie sau pe sârmã

N-am cu voi nici un amestec, cãci în lume de-ati trãit

Este-o satirã întreagã faptul cã v-ati zãmislit.

Relatia geniului cu societatea e si subiectul Scrisorilor, Scrisoarea III dezvoltã imaginea geniului militar, întruchipat de Mircea cel Bãtrân. Acesta e nu numai înzestrat cu talent de conducãtor, dar e mai ales un model de contopire a individualitãtii sale, cu dorintele ei, cu aspiratia de libertate si nãzuinta de neatârnare a poporului român. Conducãtorul, poporul si natura, însufletiti de sentimentul patriotic al apartenentei la pãmântul si neamul daco-romanilor vor constitui un zid insurmontabil în calea cotropitorilor.

Scrisoarea IV înfãtiseazã geniul în ipostaza de îndrãgostit ce vede în femeia iubitã un ideal, un mijloc de accedere în zona inefabilului. Dar în mijlocul unui univers ce stã sub semnul curgerii eterne , un univers în care nimic nu dureazã, ci se transformã (râul este Demiurg - curgerea e suveran eternã, desi undele sunt trecãtoare) îndrãgostitul se loveste în cãutarea pãtimasã a esentei fiintei iubite de conventiile sociale, de zdrobitoarea lipsã de intimitate pe care o conferã conditia de om în contact cu societatea:

Azi n-ai chip în toatã voia în privirea-I sã te pierzi

Cum îti vine, cum îti place pe copilã s-o dezmierzi […]

As! abia ti-ai întins mâna, sare ivãrul la usã,

E-un congres de rubedenie, vre-un unchi, vreo mãtusã…

Scrisoarea V e o satirã virulentã la adresa femeii ce nu se poate înãlta la nivelul aspiratiei poetului. Eminescu descrie atmosfera saloanelor moderne în care curtezana e centrul atentiei, ucigãtor de frumoasã si de superficialã; ea nu are profunzimi, vorbãria spumoasã si goalã a fantilor si a crailor de mahala pretuiesc în ochii ei mai mult decât linistea meditativã a unei fiinte pline de gânduri.

Macedonski creeazã poemul Imn la Satan, satanismul fiind pe atunci o temã la modã, cântatã si de poeti ca Byron, Lermontov, Baudelaire si accidental chiar si la Eminescu, în poeme precum Mortua est:

De e sens într-asta

E-ntors si ateu

Pe palida-ti frunte

Nu-I scris "Dumnezeu"

sau Înger si demon, unde iubita este vãzutã în ipostaza îngerului, iar el în ipostaza rebelului, demon insurgent instigând la nesupunere.

Totusi existã în credinta eminescianã un grup de poezii în care se simte vibratia poetului când trãieste sacralitatea. Oda Rugãciune se adreseazã Preasfintei Fecioare, în calitatea ei de Doamnã a Cerului (Crãiasã alegându-te), de Maicã Preacuratã (O, Maicã Preacuratã), de Reginã peste îngeri, de apãrãtoare:

Fii scut de întãrire

si zid de mântuire

sã înalte si sã ântuie neamul românesc: Înaltã-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie.

Sentimentul dominant e de adoratie ca formã elevatã a temei iubirii (Privirea-ti adoratã / Asuprã-ne coboarã), fiindcã adreseazã Preasfinta Fecioarã este ocrotitoarea poporului român, este Maica noastrã Preacuratã, prin care trebuie sã dobândim cea de-a doua nastere din Duh Sfânt (Îngenunchiem rugându-te).

Erotica la Macedonski nu este expresia unui sentiment suav melancolic, care se multumeste cu un surâs usor sau o delicatã strângere de mânã.