Eminescu - Teme și Motive Literare

Poetul Eminescu a pus in umbra pe prozator. Fat-frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepara sau se regasesc in ele, cu interesul pe care l-am incerca patrunzand in laboratorul unui alchimist. Miracolul eminescian poate fi contemplat aici in schita lui premergatoare si in mecanismul lui demontat. Proza lui Eminescu merita insa a fi citita pentru ea insasi. Cateva din frumusetile cele mai de seama ale artei romanesti de a povesti au cazut din condeiul poetului. Valori noi isi afla aici inceputul drumului lor prin lume.

Eminescu este un povestitor fantastic, caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci. Nimeni inaintea lui Eminescu si nimeni dupa el n-a reusit mai bine in acea pictura fantastica a realitatii, care aminteste arta unui William Blake. Iata un apus de soare: „Departe, muntii cu fruntea incruntata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie, treceau pe cerul adanc-albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si truchete despicau pe ici, pe colo, negurile, si un brad se inalata singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea.”

Caracterul fantastic si vizionar al acestei descrieri provine din abundenta ei fastuasa, din arhitectonica ei baroca, din culoarea revarsata peste ea cu profunzime, din simbolurile care ii dau adancimea unei vieti morale. Alteori elementul acustic se asociaza viziunii, ca in aceasta descriere de furtuna: „Cerul incarunti de nouri, vantul incepu a geme rece si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele parea ca latra, numai tunetul canta adanc ca un prooroc al pierzarii.”

Semnificatia spirituala a tabloului se desprinde din simbolismul lui. Un puternic elan dinamic insufleteste apoi viziunea. Verbele ocupa un mare loc in aceste descrieri. Totul ne este prezentat in miscare. Norii sunt evocati trecand pe cerul albastru. Muntii ridica adancuri ca intr-o catastrofa seismica. S-ar spune ca intreaga natura este vazuta de Eminescu ca o fiinta insufletita de o putere demonica, inzestrata cu o viata launtrica plina de tragism. Pe Alecsandri il interesa suprafata pitoreasca a lucrurilor; pe Eminescu, adancimea lor morala, expresivitatea lor.

Observatia este adevarata si pentru portretele eminesciene. Iata-l pe acela al lui Dionis: „Fata era de acea dulceata vanata, alba ca si marmura in umbra, cam trasa dar fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate, pe care o are catifeua neagra.” Si mai departe: „Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu.”

Pictorul expresiei coboara in adancurile psihologice ale eroului sau unde gaseste aplecarea spre voluptatea intensa unita cu inocenta copilareasca. Vrednic a fi retinut este si portretul romantic a lui Toma Nour in Geniu pustiu, adevarat ’demon’ eminescian, personajul comun liricii si povestirilor poetului. In aceste pagini, pe care Eminescu insusi nu le-a incredintat tiparului nu intalnim comparatii asemanatoare celor care alcatuiesc portetul lui Dionis, energia caracterizarii este prezenta insa si aici: „ Era frumos, d-o frumusete demonica. Asupra fetii sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra fruntii se zburlea cu o genialitate salbatica parul sau negru-stralucit care cadea pe niste umeri bine facuti”. Toate liniile acestui tablou au o convergenta launtrica. Unirea lor reface un caracter si o pasiune.

Pictorul vietii morale gaseste unul din mijloacele sale cele mai potrivite in intrebuintarea pe care o da epitetului. Epitetele eminesciene apar mai intotdeauna in grupe de trei si intr-un amestec carateristic al epitetului sensibil cu cel moral, ca si cum ele ar apartine de drept aceluiasi plan. Ni se vorbeste de astfel de o „evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare.” „Ghebos”si, la rigoare, „fantastic”, sunt insa trasaturi vazute; in timp ce „evlavios” este obiectul unei intuitii spirituale. Diferenta de planuri nu-l impiedica insa pe Eminescu sa asocieze acesti termeni. Este o particularitate a stilului sau prin care nuanta morala se introduce si in pictura lucrurilor vazute sau auzite. Exemplele epitetului trial sunt nenumarate in proza lui Eminescu. Iata cateva din ele: „...o rugaciune divina, adanca, tremuratoare”, „...ochii ei...se indreptara spre el, adanci, milosi, plutitori”, „...ochii... mai dulci, mai intunecosi, mai demonici”, „...glasul ei dulce si moale si incet”

Tot ca un mijloc al interiorizarii tablourilor si descrierilor apar in proza lui Eminescu comparatiile morale, adica acele care ilustreaza si intaresc o trasatura vazuta, printr-una spirituala.Atfel in Fat-Frumos din lacrima, eroul impreuna cu fata rapita „fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi”. Altadata „luna palida trecea printre nouri suri ca o fata limpede in mijlocul unor vise tulburi si seci”. Un colt de stanca ivit deodata in calea fugarilor le apare „sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima”

Atfel prin derogare de la functia mai generala a comparatiei, care este aceea de a sensibiliza spiritualul, comparatia lui Eminescu spiritualizeaza sensibilul, in acord cu inreaga tendinta a artei lui scriitoresti. Cand n-avem de-a face cu comparatii morale, Eminescu ne ofera unele din categoria care, departe de a spori gradul de sensibilitate a viziunilor sale, le imputineaza mai degraba consistenta lor materiala, promovandu-le catre fantomatic si diafanitate, ca atunci cand ne vorbeste despre „haina ei alba si lunga parea un nour de raze si umbre”, despre „o fata mai alba ca argintul crinului”, despre „anii vietii lui... ca o fruza pe apa”