Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici

Referat
7/10 (1 vot)
Domeniu: Limba Română
Conține 1 fișier: doc
Pagini : 5 în total
Cuvinte : 3084
Mărime: 2.91MB (arhivat)
Cost: 7 puncte

Extras din document

Dacă este să avem în vedere citatul de mai sus al lui Jean Jacques Rousseau, am putea afirma că asta a făcut Eugen Negrici în cartea sa Iluziile literaturii române, a ales dintre mai multe minciuni pe care le-a deconspirat. Cu autoritatea şi siguranţa pe care o oferă o cultură solidă şi o bună cunoaştere a literaturii noastre, profesorul Negrici semnalează, într-un moment istoric ce se află în concordanţă cu tema cărţii, criza literaturii române.

În ceea ce priveşte titlul cărţii trebuie precizat faptul că Iluziile , iluziile nu sunt ale literaturii române ci iluziile literaturii române aşa cum sînt ele filtrate şi consolidate prin discursul metaliterar postbelic şi, implicit prin intermediul şcolii care preia judecăţi astfel formulate şi le solidifică.

Încă din primele pagini se remarcă în Iluziile literaturii române deschiderea intelectuală a autorului către o istorie socio-culturală în plină prefacere. ,,Eugen Negrici citeşte altfel, acum, o literatură pe care o parcursese (şi despre care se pronunţase) deja.” Fapt ce denotă ,,curiozitatea şi mobilitatea criticului, glisarea lui continuă către un punct de observaţie cât mai bun.” Într-un stil accesibil în planul expresiei – sau aşa cum au afirmat unii critici un stil în relief – indicându-ne, cu metodă, o serie de probleme ale literaturii române, ale criticii române, Eugen Negrici tot timpul nu uită să se pună în ecuaţie. Scriitorul nu spune „voi, criticii”, ci „noi, criticii”, fapt ce denotă şi o autocritică.

În această carte criticul ne pune în faţă un inventar de prejudecăţi şi de clişee literare, supradimensionarea unor autori, ,,erori generalizate, obsesii, concepte false, superstiţii, victimizări, tabuuri, teritorii sacre, ce au ca punct de plecare frustrări, complexe, o psihologie defetistă şi chiar izolaţionistă, acestea fiind generate, la rândul lor, de mituri cu o mare forţă perturbatoare, ce se reactivează în momentele de suferinţă şi de dezordine.” Este interesant de urmărit unele afirmaţii ale autorului într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca, : „ îmi pare rău că am scris această carte”. Mai interesant mi se pare cum îşi motivează acest regret: „Literatura noastră este atât de vulnerabilă şi a fost de atâtea ori rănită, încât solicită protecţie, fie ea şi sub forma minciunii”. E un răspuns care lasă loc interpretărilor, care maschează.

De asemenea se poate spune că autorul semnalează cu acribie erorile de percepţie, prejudecăţile, superstiţiile, viziunile deformate, cu ferma convingere că valorile artistice sunt relative, întrucât depind „de ceasul istoriei” şi se degradează „asemenea organismelor biologice”. În fond, o atare atitudine nu diferă, în esenţă, de teoria mutaţiei valorilor estetice susţinută în perioada interbelică de Eugen Lovinescu. Această atitudine pro Lovinescu este menţinută pe tot parcursul lucrării critice. Nu aceeaşi reacţie o are criticul faţă de Călinescu şi a sa monumentală Istorie a literaturii române (1941). Eugen Negrici sancţionează canonul Călinescu care, în opinia sa a „înţepenit”, pentru câteva generaţii, tabla de valori la anul 1941, narcotizând spiritul critic şi împingând în plan secund luciditatea atât de necesară procesului de re-evaluare.

Acestă polemica pe care Eugen Negrici o are, pe tot parcursul discursului său critic, cu G. Călinescu provoacă numeroase controverse. Acest fapt pare una dintre mizele cărţii. Prin a sa Istorie a literaturii române, , Călinescu este cel care a dat culturii române dimensiunea de literatură, a construit-o cumva, şi Eugen Negrici explică pe text şi arată parte dintre stratagemele, din tehnicile de iluzionare pe care le-a folosit Călinescu pentru a da sentimentul că literatura română are vechime şi că este o literatură care se înfăţişează cu o literatură bogată, într-un moment istoric dificil. În acest punct al cărţii sale scriitorul se dovedeşte nedrept faţă de ceea ce a însemnat G. Călinescu în istoria critică a literaturii române. Dacă ar fi să acceptăm şi să privim doar neajunsurile acestei opere se naşte întrebarea care ar fi fost tectonica literaturii române fără Istoria lui Călinescu?! În pofida a numeroase aspecte negative ale criticii călinesciene pe care Negrici le dezvăluie, în cartea de faţă regăsim o latură comună, şi anume portretistica. Ceea ce face şi a făcut succesul lui Călinescu este tipologia istoriei lui literare. Portretistica, aşadar, la Negrici e remarcabilă şi te duce cu gândul la Călinescu.

Critica fără literatură, fără obiect, desigur că nu este cu putinţă.

Deşi critica nu parazitează literatura ci o însoţeşte complinitor.

În subcapitolul Obsesii nobiliare, Negrici contrazicând afirmaţia lui Gabriel Dimisianu ne arată cu argumente solide că, cel puţin în istoria literaturii noastre se poate face critică fără literatură, sau mai bine spus atunci când aceasta nu există improvizezi.

Procesul de demistificare al scriitorului nu se opreşte doar la anumite figuri particulare, ci vizează şi mişcări, curente, printre acestea numărându-se Umanismul, Renaşterea, Barocul, Preromantismul, Onirismul sau concepte ,,confuze” precum balcanismul, literatura feminină.

În ceea ce priveşte teritoriul literaturii vechi, E. Negrici identifică pe unii dintre cercetătorii preocupaţi de acea perioadă (Al. Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu) care supralicitează cele trei secole de urme precare ale unei literaturi incipiente în spaţiul românesc, „înmulţind artificial“ numărul de curente literare ce şi-ar fi găsit ilustrarea inclusiv la noi. În fapt au fost ,,trei secole de apariţii întâmplătoare, neorganice, izolate, ignorând, adesea, orice precedenţă, o circulaţie precară a unor manuscrise incomplete sau viciate (fiindcă de editare rareori putea fi vorba în condiţiile unui monopol bisericesc), inexistenţa unui mediu propice receptării, a unui număr rezonabil de ştiutori de slovă, suficient pentru ca reverberaţiile evenimentului extraordinar al naşterii cărţilor să nu se piardă în neant, ci să închege o tradiţie“ (p. 120) – notează Eugen Negrici, semnalând, totodată, persistenţa mentalităţii medievale în cultura română până la începutul secolului al XIX-lea, în pofida unor cazuri izolate de autori ce ar putea fi circumscrişi Renaşterii sau Iluminismului. Deci a vorbi despre „literatură“ scrisă în limba română până în prima jumătate a secolului al XIX-lea i se pare criticului ridicol şi, nu în ultimul rând, de-a dreptul patetic. Autorul denunţă, de altfel, ,,obstinaţia cu care critica şi istoria literară întreţin iluzia normalităţii unei literaturi ce se caracterizează tocmai prin rupturi succesive, prin discontinuitate şi accentuată debilitate a tradiţiei.”

,,Grefată pe un mai vechi, constitutiv chiar, complex de inferioritate al unei culturi şi literaturi tinere , paranoia comunistă atinge o înaltă cotă a ridicolului prin inventarea orwelliană a unei tradiţii culturale «nobiliare»: aşa se ajunge la «înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor şi atitudinilor literare», la «scormonirea după strămoşi de vază» sau la obsesia protocronistă a întâietăţii.”

Preview document

Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici - Pagina 1
Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici - Pagina 2
Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici - Pagina 3
Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici - Pagina 4
Eseu critic - iluziile literaturii române - Eugen Negrici - Pagina 5

Conținut arhivă zip

  • Eseu Critic - Iluziile Literaturii Romane - Eugen Negrici.doc

Alții au mai descărcat și

Cezara - Discursul utopic și discursul fantastic

„Cezara” e publicată pentru prima oară în foiletonul ziarului „Curierul de Iași”, la 6 august 1876. Are la baza texte mai vechi, din care se...

Tema iubirii în literatura universală

Iubirea este o tema inepuizabila, de o vechime imemorabila, pentru ca originile ei se leaga de originile culturii umane. In literaturile lumii...

Ai nevoie de altceva?