Fascinantele Contradicții ale Avangardismului

Zone întregi ale literaturii române merită să fie cercetate minuţios, cu lupa, asemenea unor continente despre care fie nu ştim nimic, fie avem informaţii de mîna a doua, deformate şi aşezate în contexte inadecvate. Avangardismul ar putea să se afle, fireşte, în această situaţie. Şi nu pentru că n-ar fi făcut obiectul unor studii monografice ori al unor interpretări (uneori în capitole de istorie literară) remarcabile, ci pentru că fascinaţia pe care o degajă permite schimbarea accentelor, punerea în lumină a unor teritorii marginale sau, ştiu eu, pur şi simplu exersarea spiritului analitic. Ca să nu mai vorbim de mutaţiile pe care, într-un fel sau altul, le-a provocat în sensibilitatea secolului al XX-lea. Nu-i vorbă, înainte de toate e nevoie de o privire de ansamblu. Avangardismul românesc (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005) este o astfel de sinteză întemeiată analitic – cercetare minuţioasă, viziune academică, analiză pătrunzătoare – care demonstrează deopotrivă pasiune şi angajare într-un proiect recuperator de anvergură. Autorul ei, Ovidiu Morar, universitar sucevean, debuta acum cîţiva ani cu o cercetarea detaliată asupra suprarealismului românesc, publicată la editura Univers.

La drept vorbind, cartea de acum se şi nutreşte din ambiţia unei revizuiri, pe care o consider în bună măsură partizană şi, deci, şi cumva excesivă. Cercetarea atentă a „documentelor” e susţinută de o pledoarie despre care autorul crede că ar putea recupera avangardismul atît prin acuzarea subterană a mediului românesc, ostil datorită antisemitismului său funciar, cît şi prin condamnarea unei critici opace, care ar păcătui de angajare ideologică. Aşadar, o pledoarie vindicativă, prezentată, însă, drept „privire obiectivă, dezinhibată şi despovărată de parti-pris-uri”. Preliminariile cărţii constituie nici mai mult nici mai puţin decît o adevărată execuţie a criticii româneşti – mult temperată, totuşi, în cercetarea propriu-zisă –, căci nimeni, pînă acum, n-ar fi făcut observaţii cît de cît pertinente asupra avangardei. Şi aici nu e vorba de articole apărute în presa de dreapta ori de acelea semnate de anonimi, ci de întreaga critică românească, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu, care ar privi, toţi, cu condescendenţă un fenomen pe care îl acuză de pornografie, de lipsă de originalitate şi de intenţii destabilizatoare. În discuţie, deci, n-ar fi fost valoarea în sine a creaţiei avangardiştilor, iar atunci cînd această valoare e considerată în afara problemei chiar de Ovidiu Morar, el invocă majora contribuţie a avangardiştilor la apariţia modernismului, ba chiar a societăţii democratice româneşti. Spre exemplu, Călinescu, ale cărui judecăţile de valoare ar fi „întunecate” de „prejudecăţi de ordin rasial”, „demontează foarte exact mecanismul poeziei avangardiste”; totuşi, injust, se spune, „opiniile în privinţa valorii estetice a acesteia sînt negative”. Mai mult, el ar face eroarea să creadă că „un poet valoros riscă să nu intre într-o istorie a literaturii, în vreme ce un farsor pătrunde”. În fine, Vladimir Streinu, exasperat de imitarea suprarealismului de către scriitorii români şi de copierea unei „formule literare” depăşite; Matei Călinescu, tendenţios; Mircea Scarlat, în eroare deoarece crede că literatura programelor e mai interesantă deseori decît literatura propriu-zisă. Şi aşa mai departe, trecînd peste Marin Mincu şi Ion Pop. Finalmente e amintit Nicolae Manolescu care, într-un editorial din „România Literară” numit Avangarda şi politizarea literaturii, vorbeşte despre „dubla trădare de către avangardişti a proiectului modernist”, invocînd „pe de o parte, renunţarea la ontologic şi metafizic în favoarea revoluţiei verbale, pe de alta, degradarea înaltei contestaţii morale şi artistice în politică materialistă joasă”.