Formalismul Rus

Formalismul rus.

Opuse istoriilor deterministe din secolul al XIX-lea, cercetările literare de la începutul secolului XX sînt animate de teza conform căreia mediul social, rasial, geografic, istoric, psihologic nu poate explica geneza operei de artă, dar nici opera literară ca artă.

Formalismul rus, prin reprezentanţii săi de vază Roman Jakobson, Boris Eichenbaum, Victor Shklovsky, Boris Tomaşevski, Iu. Tîneanov, V. Jirmunski, a orientat studiul literaturii către probleme legate de formă şi tehnică. Mişcarea a fost enunţată în 1914, la apariţia eseului Învierea cuvîntului semnat de V.Shklovsky, şi a durat pînă în 1930, cînd scrierile formaliştilor au fost condamnate în URSS, deşi mai tîrziu, ideile lor au pătruns în Occident şi au constituit, ulterior, fundaţia structuralismului.

Criticul formalist este interesat de literaritate, concept iniţiat de R. Jakobson, care scria că „obiectul ştiinţei literare nu este literatura, ci literaritatea”, adică „ceea ce face dintr-o operă să fie literară”.

Importante într-o operă, consideră formaliştii, sînt raporturile dintre elementele sale constitutive (material şi procedee). 172

Prin cercetările lui B.Tomaşevski (preocupat de problema temei, a relaţiei fabulă-subiect, a naraţiunii, a acţiunii, a sistemului de procedee care diferenţiază genurile literare etc.), ale lui R.Jakobson (care a elaborat teoria funcţiilor limbajului fondată pe teoria comunicării), ale lui Vladimir Propp (care a realizat analiza structurii basmului fantastic), formalismul a furnizat un corpus teoretic major pentru dezvoltarea criticii structuraliste, a studiului naratologic şi a criticii semiotice.

Formalismul

s-a născut în Rusia şi a apărut ca o reacţie la cercetările de până

atunci, care eludau valoarea intrinsecă a textului literar, în favoarea

analizei exterioare a operei literare. Şcoala formalistă rusă impune o

metodă orientată spre interior, care urmăreşte geneza operei,

elementele structurale, sensul unor elemente din structură, etc. Primii

formalişti ruşi au fost grupaţi în jurul a două şcoli: şcoala de la Moscova,

unde majoritatea erau poeţi futurişti, şi şcoala din Petersburg, unde se

punea un mare accent pe probleme de poetică. Dintre ei s-au ridicat

câteva personalităţi remarcabile în teoria literaturii: Roman Jakobson,

Boris Tomaşevski, Lav Jakobinski etc. Mai târziu, aceste şcoli au

evoluat în Praga şi în Statele Unite ale Americii. Multe dintre ideile

acestora au generat noi direcţii în cercetarea fenomenului literar din a

doua jumătate a secolului al XX-lea.

Obiectul cercetării formaliste este întotdeauna forma, materialul şi

procedeul. Esenţa operei literare nu este în conţinut (ce), ci în procedeu

(cum), opera literară fiind o totalitate a procedeelor. Conform

formaliştilor, obiectul ştiinţei literaturii nu este literatura, ci literaritatea.

Istoria literaturii trebuie să cerceteze procedeele artistice în

desfăşurarea lor istorică şi stilul literar ca o uniune organică a

procedeelor. Ei au fost preocupaţi de modul de construire şi funcţionare

a literaturii, de mecanismele textului literar, văzut ca un act de

comunicare.

În sensul larg al cuvântului termenul de FORMALÍSM semnifică o concepție

idealistă care rupe forma de conținut, reducând procesul concret al dezvoltării

istorice la forme exterioare și scheme abstracte.1

Ideea de „formă” îşi are rădăcinile chiar din Antichitate, din concepţia

platoniciană asupra formei, „eidos”. Forma unui lucru include percepţiile

privitorului asupra acelui lucru, la fel ca şi acele aspecte senzoriale ale

respectivului obiect pe care mintea omenească le poate sesiza. Tot Platon crede că

„forma”, include elemente ale reprezentării şi ale imaginaţiei, însă nici-un lucru nu

poate fi reprodus în esenţă.

În ceea ce priveşte conceptul de „formă” în sfera cuvântului şi a limbii, acesta

are o lungă tradiţie filologică inaugurată de Platon cu dialogul „Cratylos”,

continuată de Plotin în „Enneade”, reluată de Retorica lui Aristotel, filosofia lui

Hegel şi a lui Schlegel şi lingvistica lui W. Humboldt.

Secolul al XX-lea este reprezentativ pentru mişcările inovatoare ce s-au resimţit în

toate artele. Este ceea ce va fi numit „modernism”, adversar al tuturor convenţiilor,

dogmelor, ce încătuşează spiritul creator. Astfel vedem constituindu-se în zona

comentariului de artă, două mari direcţii hermeneutice: pe de o parte, critica de tip

morfologic, provenită din concepţiile lui Konrad Fiedler, şi continuată cu nuanţe

specifice, de Wölflin, sau de psihologia gestaltistă, sau de structuralism, iar pe de

altă parte critica de tip conţinuitistic, interesată de subiectul literar al operei de

artă, mai mult decât subiectul ei formal.