Forme ale Istoriei și Criticii Literare

Critica literara studiaza operele literare-scrie Tudor Vianu-“cu scopul de a le caracteriza, a le lega de imprejurarile lor, a le pretui si a le impune aprecierii generale dupa meritul lor relativ.” Actul critic presupune o analiza multilaterala a operei literare, prin abordarea textului din unghiuri diverse. Critica integreaza opera literara intr-un sistem de relatii cu alte opere(ale aceluiasi autor/ale unor autori diferiti/ale epocii respective/ale unor epoci diferite) si o supune unei judecati de valoare. Ea se afla in relatie cu istoria literara si cu teoria literara.

Teoria literara este o disciplina care studiaza principiile si criteriile proprii creatiilor literare, defineste genurile si speciile, curentele literare, stilul etc. Ea serveste ca fundament teoretic istoriei literare, care canalizeaza operele in succesiunea lor cronologica, si criticii literare, care le comenteaza. “ Punerea laolalta a criticii si a istoriei literare cand e vorba de a le studia tehnica nu trebuie sa mire, multi s-au obisnuit a desparti istoria literara de critica asa-zisa estetica, facand din cea dintai numai o introducere la cea de-a doua. In realitate, critica si istorie sunt doua infatisari ale criticii in intelesul cel mai larg[ ] Cine exclude criteriul estetic din istoria literara nu face istorie literara, ci istorie culturala.”(George Calinescu in studiul “Tehnica criticii si a istoriei literare”).

Critica literara are ca obiect evaluarea creatiei literare urmand relatia dintre opera literara si contextul cultural in care s-a creat aceasta, precum si gradul de aderare a limbajului la mesajul literar. Critica literară occidentală își are rădăcinile în Grecia antică, unde se preocupa mai ales de poezie și dramă. Aristotel a fost cel mai important critic literar al Antichității, lucrarea sa Poetica lansând idei care au fost influente timp de multe secole, unele dintre ele fiind folosite și în zilele noastre. Horațiu a fost cel mai de seamă scriitor critic al Romei antice. Lucrarea sa Ars Poetica, în ciuda titlului, nu este un tratat sistematic al artei poeziei ci mai degrabă un set de maxime despre ce trebuie făcut pentru a avea succes în poezie. Alți critici importanți din Antichitate au fost Longin (sec. I d.H.) și Plotin (sec. al III-lea d.H.).

În Evul Mediu european, operele erau evaluate mai ales după valoarea lor morală. Autorii clasici nu erau luați ca modele morale din cauza păgânismului lor, iar operele lor erau evaluate mai mult pentru sfaturile retorice decât pentru valoarea lor literară. Teorii ale poeziei, ca de exemplu Poetria lui Jean de Garlande (sec. al XIII-lea) discutau probleme tehnice și alegerea potrivită a stilului. Scrierile în limba maternă nu fuseseră luate în serios înainte ca Dante Alighieri să fi scris De vulgari eloquentia (lucrare neterminată) în 1307. Bazele criticii textuale moderne au fost puse de neoplatonicianul Angelo Poliziano (1454-1494), care a scris Miscellaneorum centuria. În timpul Renașterii, criticilor din Antichitate li s-a dat din nou atenție, ceea ce poate fi văzut în Poetica lui Iulius Caesar Scalinger (1484-1558) și în Discorsi a lui Torquato Tasso.

În Anglia, primul care a scris critică literară a fost Thomas Campion (1557-1620), cu lucrarea sa Observations on the Art of English Poesie (1602), în care lăuda supremația metrului clasic. A primit un răspuns din partea lui Samuel Daniel (1563-1619) în lucrarea A Defence of Rhyme (1603), în care lăuda supremația măsurii și a accentului limbii engleze. Philip Sydney a scris The Defence of Poesie (scrisă între 1579-80, dar tipărită în 1595), o analiză a tipurilor poetice bazat pe practica clasică. George Puttenham (1529-1590) a scris critică literară elisabetană în lucrarea sa The Arte of English Poesie (1589), în care propunea, printre altele, nume englezești pentru figuri retorice împrumutate din greacă, de exemplu the over reacher în loc de hiperbolă. El i-a numit pe Sir Thomas Wyatt și pe Howard Surrey (1517-1547) ca fiind primii poeți rafinați, după încercările mai discordante ale lui John Skelton (1460-1529).

Principalele tipuri de critica sunt istoria literara, monografia, eseul, studiul critic, cronica literara(recenzia)

I. Istoria literara

Istoria literara se ocupa cu evolutia scrierilor de-a lungul timpului, puse in legatura cu contextul istoric, socio-politic, cu artele si filozofia. Potrivit opiniei lui George Calinescu, istoria literara nu o poate face decat un autor cu vocatie, ea fiind o opera de creatie.

Ca toate istoriile, istoria literara este o creatie a spiritului sau a gindirii. Ea cauta sursele, stabileste geneza operelor si a evenimentelor, dind seama de variatiile si impactul acestora asupra timpului prezent. Obiectivul ei cel mai important este sa lege faptele pentru a le arata evolutia, adica permanenta si schimbarile. Ea trebuie sa contextualizeze si sa judece in acelasi timp, dar sa se si delimiteze de concurentele sale, de cele care intra in aceeasi tesatura cu ea, indeosebi de Istoria generala si de Istoria culturala, rivale foarte agresive. intr¬un fel sau altul, ea este un raspuns, in opozitie sau in ecou, la toate celelalte istorii, tot asa cum, in interiorul ei insasi, operele pe care le trateaza raspund altor opere, intr¬un dialog neincetat si interminabil.

Istoria literara urmareste inregistrarea valorilor literare de-a lungul timpului. Aparitia criticii literare este un rezultat al formarii si evaluarii spiritului critic. Afirmarea spiritului critic s-a produs relativ tarziu in perioada iluminismului european. Cultura si civilizatia romaneasca prezinta un decalaj de dezvoltare in raport cu europa occidentala, de aceea spiritul critic in cultura romana se manifesta destul de tarziu in forma stiintifica si institutionalizata.

Primele manifestari ale spiritului critic apar la cronicari. Cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce au fost boieri luminati, preocupati de consemnarea in scris a istoriei. Acestia au scris “Letopisetul Tarii Moldovei” fiecare preluand scrierea inceputa de cel dinaintea lui. Importanta acestei cronici consta pe de-o parte in consemnarea in scris a istoriei, dar si in realizarea artistica a scrierii. Cronicarii moldoveni au avut o contributie semnificativa la dezvoltarea literaturii romanesti, prin munca lor deschizand drumul catre realizarea artistica a scrierii.

O critica literara nu putea aparea inaintea unui corp literar(alfabetul latin este introdus abia in sec al XIX-lea in timpul domnitorului Alexandru I. Cuza) de aceea la noi literatura originala a aparut tarziu si a avansat lent, primul roman romanesc fiind considerat “Istoria ieroglifica” a lui Dimitrie Cantemir(sec XVIII).

Mult mai tarziu, in perioada pasoptista, Mihail Kogalniceanu, format la scoala germanica si Vasile Alecsandri format la scoala franceza manifesta o atitudine si o preocupare critica specializata. Kogalniceanu redacteaza capitolul “Introductie la Dacia literara”, care avea valoarea unui program de dezvoltare a literaturii noastre culte. Constiinta critica s-a manifestat si in preocuparile scriitorilor de la “Dacia literara”.