Identitate culturală în context european

Asumarea identităţii culturale în context european a României începe în secolul al XlX-lea, când se conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea necondiţionată sau prin negarea acestei identităţi.

Umanismul

Problema identităţii culturale este pusă în discuţie înce¬pând cu secolul al XVII-lea. Cronicarii, cărturari umanişti, care fac parte din elita culturală a epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în prim-plan ideea apartenenţei la romanitate. Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe rând de reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu ş.a.) sunt menite să afirme orgoliul apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al epocii. Identitatea culturală cu Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului naţional. Secolul al XVIl-lea ro¬mânesc nu-şi pune încă problema specificului naţional. In epocă, factorul definitoriu al unei naţii este cel religios (creştin). Limba română mai păstrează şi astăzi (folosit foarte rar, este adevărat) teraienul păgân, care desemna adversarul, adică pe cel care nu era creştin.

Iluminismul

A doua etapă în care se ia în discuţie aspectul identităţii culturale în raport cu Europa Occidentală este Iluminismul. Acum insă, este vorba despre emanciparea naţională, culturală, socială, politică.

Apartenenţa la civilizaţia occidentală este circumscrisă în Transilvania din punct de vedere religios. Biserica Unită cu Roma devine calea prin care intelectualii transilvăneni vor lua contact cu Occidentul. Afirmarea latinităţii se face acum prin lucrări erudite, istorice şi lingvistice, care furnizează argumente în lupta pentru emancipare naţională a românilor din Transilvania, temă generată de factorul politic.

Iluminismul din Ţara Românească şi Moldova nu are di¬mensiunea naţională a Şcolii Ardelene, ci se orientează spre mo¬dele culturale, literare şi sociale.

Paşoptismul

Despre specificul naţional în context european se va vorbi începând din primele decenii ale secolului al XlX-lea, sub in¬fluenţa romantismului. Este perioada formării statelor naţionale în Europa. Tinerii şcoliţi în Occident, în special în Franţa, se întorc în ţară şi aduc cu ei ideile social-politice şi culturale ale vremii. Mihail Kogălniceanu poate fi considerat mentorul cul¬tural al epocii paşoptiste. Programul revistei Dacia literară se conturează în jurul specificului naţional.

Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că specificul na¬ţional nu este înţeles în epocă drept o contrapunere la Europa oc¬cidentală, ci, dimpotrivă, ca o sincronizare cu aceasta. Sincroniza¬rea este mai degrabă dorită decât realizată. Paşoptiştii văd epoca lor cu un spirit foarte critic (Vasile Alecsandri va face dovada acestui spirit critic, de exemplu, în comediile din ciclul Chiriţelor). Imaginea despre români oscilează de la ironie îndurerată: ,^trada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română, Oţelul român, Cafeneaua română. Ziarul Românul, Croitor român, Crâşmar român. Caşcaval român, tot român, toţi români şi încă în veci români, în prezenţa acestui nume de român care a ajuns a fio mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc. cu o profiisie [risipă] ridiculâ, fiecine este în drept a se întreba dacă nu cumva românii se tem să nu fie confundaţi cu chinezii în ţara lor?" (Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la distincţii tranşante între români şi străini, distincţii care privesc dimensiunea morală în mod deosebit: ,J)in natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş putea zice; şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere într-însul. El preţuieşte mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de câte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie pe toate, am avut ocazia să mă conving că era de viţă de neam strein". (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri) Ambele opinii au ceva exagerat în ele. Opinia lui Vasile Alecsandri nu ia în seamă faptul că, deşi folosit în exces, cuvântul „român" desemnează bucuria redescoperirii de sine a unui neam. Pe de altă parte, şi Ion Ghica comite o eroare atunci când atribuie virtuţile morale în exces românilor numai pentru a-i deosebi de străini şi implicit doar pentru a contura un profil naţional specific.

Modernismul.

începutul secolului al XX-lea va aduce în prim-plan opoziţia între specificul naţional şi modelul european. Secven¬ţele de text citate sunt elocvente în acest sens. Apărute la 14 ani distanţa unul de altul (respectiv, Garabet Ibrăileanu, în 1922 şi Camil Petrescu, în 1936), cele două texte ilustrează două ati¬tudini constante în secolul al XX-lea.

Garabet Ibrăileanu consideră că specificul naţional al lite¬raturii române este dat de „imitarea" valorilor naţionale. Aceste valori constituie fondul oricărei opere literare şi le conferă acesto¬ra valoarea estetică. Paralela între textele literare ale moldo¬venilor şi ale muntenilor, operată de Garabet Ibrăileanu, face dovada unei atitudini orientate spre regionalizarea specificului naţional. O astfel de atitudine poate fi considerata retrogradă dacă este privită în paralel cu articolul-program Introducţie la Dacia literară. Mihail Kogălniceanu deschidea paginile revistei scriitorilor români din toate provinciile tocmai pentru a stimula formarea conştiinţei naţionale. Garabet Ibrăileanu afirmă, după aproape opt secole, că această conştiinţa nu este vizibilă din moment ce scriitorii acceptă influenţele literaturii occidentale. Concluzia autorului: „...valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale" impune specificul naţional drept criteriu estetic. Astfel, Garabet Ibrăileanu arondează esteticul unor criterii improprii acestuia, respectiv socialul, politicul etc.