Legea Energiei Solare în România

Putina istorie

Primele legiferari din Romania in legatura cu electrificarea o priveau numai indirect, ele referindu-se in fapt la regimul apelor. O prima lege a apelor a fost data inca din anul 1898 si prevedea ca principalele cursuri de ape, precum si apele marii, pana la distanta de "o bataie de tun de la tarm", apartin domeniului public. Aceasta lege se referea insa numai la problemele de navigatie si doar in expunerea de motive a legii se mentionau si efectele economice ale apelor, in legatura cu irigatiile si cu forta motrice. Legi similare existau si in Transilvania si in Bucovina, in cadrul fostului Imperiu Austro-Ungar.

Dupa intregirea Romaniei, problema intocmirii unei legi a apelor, mai cuprinzatoare si mai la obiect, s-a pus cu mai multa acuitate. Pentru rezolvarea acestei probleme s-a alcatuit o comisie formata din membri ai parlamentului si din ingineri de specialitate, intre care Elie Radu, Dimitrie Leonida, A. Davidescu. Aceasta comisie a stabilit initial principiile pe care trebuia sa se bazeze legea, apoi o subcomisie a intocmit proiectul de lege, care a fost supus forurilor legiuitoare din acea vreme, aprobat si publicat in Monitorul Oficial din 4 august 1921. In conformitate cu aceasta lege, toate apele de pe teritoriul Romaniei sunt bunuri publice, puse sub autoritatea si controlul statului. Intrebuintarea apelor si orice lucrari privitoare la ape se pot face numai pe temeiul unei autorizari. Lucrarile pentru amenajarea economica a apelor, ca: regularizarea cursurilor raurilor, apararea contra inundatiilor, irigatii, amenajari pentru instalarea de forta motrice s.a. pot fi executate si exploatate fie de stat, fie de particulari pe baza unei concesiuni din partea statului, fie intr-un sistem mixt. Legea prevedea intocmirea unui program de utilizare integrala a apelor, insa intre timp se puteau executa lucrari in urma unor studii si proiecte aprobate de stat. Din pacate, aceasta lege nu a fost aplicata efectiv decat din anul 1924, cand, cu unele modificari, a fost adoptata "Legea regimurilor apelor", publicata in Monitorul Oficial nr. 137 din 27 iunie 1924.

Problema energiei in sine, si nu numai ca anexa a amenajarii apelor, a inceput sa preocupe cercuri din ce in ce mai largi de specialisti si a fost sustinuta in congresele AGIR de la Iasi din 1921, de la Timisoara din 1922 si de la Cernauti din 1923, ca si in diferite publicatii ale vremii.

In anul 1922 s-a instituit pe langa Ministerul Lucrarilor Publice "Comisia pentru studiul electrificarii tarii si coordonarii exploatarii combustibilului". In anul 1923 comisia a fost modificata si trecuta la Ministerul Industriei si Comertului sub denumirea de "Comisia pentru studiul electrificarii tarii si coordonarea exploatarii factorilor ei naturali producatori de energie". Comisia, compusa din specialisti, sub presedintia profesorului Ludovic Mrazec, directorul Institutului Geologic din Romania, a intreprins studii privind rezervele de carbuni, petrol si gaz metan.

In anul 1924 apare "Legea energiei", publicata in Monitorul Oficial nr.143 din 4 iulie 1924. Prin aceasta lege s-a urmarit:

- folosirea rationala a resurselor naturale de energie, prin amenajarea cat mai completa a caderilor de apa, economisindu-se sursele epuizabile, carbuni, petrol, lemn, gaze;

- indrumarea spre o folosire mai mare a energiei electrice, pentru a se putea centraliza productia in unitati mari, economice si descentraliza consumul, conform nevoilor diferitelor regiuni ale tarii;

- imbunatatirea randamentului in instalatiile termice, prin aplicarea ultimelor cuceriri ale tehnicii.

Legea energiei din anul 1924 declara sursele naturale de energie bunuri publice si recunoaste comunelor dreptul exclusiv de a instala pe teritoriul lor retele pentru distribuirea energiei electrice la populatie.

Legea energiei mai prevedea:

- intocmirea unui program general pentru producerea si distribuirea energiei electrice, care sa satisfaca necesitatile tuturor zonelor tarii, in special pentru serviciile publice;

- acordarea de permise persoanelor competente pentru studiul unor cursuri de apa, in vederea amenajarii lor;

- acordarea de concesiuni de catre stat pentru construirea de instalatii de forta, termice sau hidraulice si de retele electrice;

- plata catre stat a unor taxe sau redevente pentru obtinerea de concesiuni si pentru exploatarea instalatiilor;

- ajutorul statului pentru construirea de lacuri egalizatoare sau alte lucrari de interes general.

Pentru justa aplicare a legii energiei s-au creat un "Consiliu superior al energiei" si un "Serviciu al energiei" in cadrul Ministerului Industriei si Comertului. Prin grija acestora s-a intocmit un proiect de regulament al legii energiei, un caiet de sarcini tip si s-au rezolvat cererile de concesiuni pentru studiul sau pentru construirea de obiective energetice. Dintr-un raport al Consiliului superior al energiei pentru perioada 1925-1927 rezulta ca in acest interval s-au acordat concesiuni pentru 390 de instalatii hidroelectrice cu o putere totala de cca 145 MW si 131 de instalatii termice, cu o putere totala de cca 90 MW. De asemenea, s-au dat acorduri de principiu pentru studiile intocmite pentru obiective, intre care:

- Primaria Bucuresti - CHE la Scropoasa pe Ialomita, 11 MW;

- Ing. D. Leonida - CHE pe Bistrita la Toance si Bicaz, 125 MW;

- Uzina Electrica Trei Scaune - CHE pe Olt la Coseni, 1435 kW;

- Fabrica de Hartie Zarnesti - CHE pe raul Bistra, 841 kW;

- Primaria Bucuresti - CHE Grozavesti, 10 MW;

- Soc. SETA Sibiu - CTE Medias pe gaz metan, 3,7 MW si LEA 60 kV, 50 km Sibiu - Medias;

- Soc. Electrica Campina - LEA 60 kV Floresti-Campina-Sinaia-Brasov, 65 km si 60 kV Floresti - Moreni, 16,5 km;

- Soc. Miniera Banat - CTE Rusca Montana, 29,5 MW si LEA 120 kV, 210 km, Rusca-Timisoara-Arad.

Dintre aceste lucrari, numai o mica parte au fost construite in perioada interbelica. Unele din ele au fost realizate, cu anumite adaptari sau modificari, dupa 1944.

Legea energiei din 1924 a reprezentat un pas important pentru sectorul energetic, dar s-a constatat curand ca dezvoltarea acestuia nu se realizeaza in ritmul dorit, aceasta situatie fiind atribuita cadrului necorespunzator constituit de lege. Se reprosa legii din 1924 ca avea o serie de prevederi generale, fara precizari care ar fi putut sa o faca aplicabila, nu tinea seama de posibilitatile reale si mai ales restrangea dreptul de concesiune numai la cetatenii romani, ceea ce ingradea patrunderea capitalului strain in energetica romaneasca. Ca urmare, in 1930 a aparut un nou pachet de legi: a energiei, a minelor si a administrarii avutiilor nationale.

Noua lege din 1930 a introdus noi principii, mai practice si mai realiste, in acordarea concesiunilor si a ridicat restrictia privind nationalitatea romana a concesionarilor.

Legea energiei din 1930 a ramas in vigoare pana la nationalizarea din 1948, dupa care sectorul energetic nu a mai avut o lege specifica. Problemele energiei se rezolvau in cadrul economiei planificate - planul de electrificare de 10 ani, 1951-1960, apoi planuri cincinale si anuale - care acordau, in general, energiei electrice o atentie speciala, stabilind investitiile, indicatorii tehnico-economici etc.