Levantul - o lecție de metaliteratură

Prin “Levantul”, Mircea Cărtărescu a realizat o adevărată frescă a literaturii române. Poemul este o epopee romantică transpusă prin efectul de câmp metatextual, în perioada modernă, astfel ca autorul să poată discuta cu personajele sale. Putem spune că, prin forma sa, “Levantul” este o adevărată replică la “Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu” : o epopee în douăsprezece cânturi.

În această epopee eroi-comică, în care aventura ce angajează grupul de personaje în frunte cu romanticul Manoil (nume de personaj al unui roman al lui Bolintineanu, dar şi omonim al eroului cunoscutei balade populare “ Mânăstirea Argeşului ”, care are în centru tema construcţiei şi a prăbuşirii, ca şi sacrificiului necesar oricărei opere durabile) articulează evenimente şi personaje modelate după tiparul oferit de convenţiile romantismului românesc , de la debuturile din anii ‘20-’30 ai secolului XIX la Eminescu, şi , apoi, până la înaintaşii autorului. Deci, Mircea Cărtărescu de-construieşte şi re-construieşte traseele gândirii poetice româneşti .

Părerea mea este că nu numai această incursiune în lumea literaturii e aici, ci , şi iniţierea în poezie, în cazul nostru a poeziei postmoderne. Manoil, condus de poet cât şi de celelalte personaje, călătoreşte în aflarea poeziei. Acest aspect reiese destul de clar din cântul al şeaselea, în care întâlnim motivul “florii albastre” (simbol tainic, simbol al norocului care umple întregul suflet, după care se tânjeşte, după care se visează, care poate fi aici sau acolo, arătându-se a fi o iluzie, care stă o clipă, apoi dispare, dar rămâne mereu ca imaginea desăvârşitului, idealului noroc) . Cu visul şi cu poezia aspiră să reconcilieze lumea şi conştiinţa, într-un chip superior, puterea cuvântului cu adevărat magică, urmând să instrumenteze împăcarea, visul prefigurând o conştiinţă viitoare. Această “floare albastră “ (motiv preluat de Eminescu de la Novalis) face din Manoil un “minnesanger” modern

: “Manoli cufundat adânc în vis, Floare-albastră căutând-o ca şi blândul Novalis, Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pân băltoace, sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface”.

“Levantul” ne oferă o întregă lecţie de metaliteratură : pastişă, parodie, intertext, personaje din opere literare, scriitori- o întreagă ţesătură de cuvinte care ne poartă pe aripile “Fantasiei”. Poetul îşi asumă rolul de Demiurg, creând lumea Levantului , aşa cum Ion Barbu a creeat “Isarlâkul”.

Epopeea se desfăşoară în ritm eminescian, acţiunea având pe fundal “Scrisorea a III-a “ , dar cu acea tentă ironică, care însoţeşte , în general, poezia optzecistă, ironie moştenită de la ploieşteanul Caragiale (meşter mare în ale umorului) . Astfel, atrgerea contrariilor este demonstrată de poeţii optzecişti.

Până aici, totul este perfect postmodernist şi se poate spune că “Levantul” este o operă postmodernă în totalitate...dar, în toată creaţia lor, până în 1989, poeţii optzecişti s-au dovedit sensibili la influienţele socio-politice, de aceea, nu au reuşit să se detaşeze şi să creeze acea poezie neimplicată ( liberă de orice pătrundere) a postmodernismului occidental.

Latura sentimentală se descoperă chiar de la început : “ <Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpâni deplini Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân >. Aşa cugeta un june pe-un caiac ce zboară iute de la Crofu pân la Zante peste grele hirsute.” Manoil începe a scrie o “Odă” şi deplânge soarta ţării, pastişând pe Eminescu : “ Şi cu rumena cerneală ca de sânge scrise : < ”Odă/ La Valahia săracă , jăcuită de Lup-Vodă >/ Şterse; scrise: < Eleghie > la morminţi din străbuni , / Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni > ” .

Scrisă într-un regim parodic-burlesc, poemul Levantul al lui Mircea Cărtărescu, înglobează toate stilurile limbajului poetic românesc, reuşind performanţa de a nu distruge totuşi, prin acuta conştiinţă critică a convenţiei literare acel spirit vizionar, ce recuperează marele romantism. Levantul se dovedeşte a fi o capodoperă a jocurilor intertextuale, a manevrării unei vaste recuzite poetice, abia schiţate în “O seară la operă”.

Scriind cu o lume de hârtie, se produc lumi de hârtie, combinând şi recombinând texte. În această primă parte, întâlnim deja intertextul, decupat din poeziile lui Eminescu: “Multe flori sunt dar puţine rod în lume au să poarte”, “ce secolii desfid” (“Criticilor mei”). De asemenea, apare prima pastişă, cea a imnului, care, prin invocaţii, ne aduce aminte de unii domnitori: “Te scoală Brâncovene, nu mai dormi române, Aminte să-ţi aduci/ De Caton şi de Bratu cu acvilele în mâne”.

Ca întotdeauna, poetul, adevărat maestru al limbajului, se foloseşte de acesta pentru a da acea nuanţă ironică, cu a cărei prezenţă ne-am obişnuit deja: “But you speak perfectly English, spuse grecul minunat./ well I studied once at Cambridge grăi junele bărbat”. Dacă în literatura romantică lucrurile banale erau îmbrăcate în văl strălucitor, aici se întâmplă invers: însuşi visul are culoare lila “asemănătoare cu şerbetul”. Nu întâmplător, poate, căci aceste lucruri banale erau pentru bieţii români rarităţi pe timpul dictaturii comuniste.

După cum spuneam la început, poetul îşi asumă rolul de demiurg, astfel el apare în fiecare cânt, intervenind în propria sa creaţie. El dialoghează cu Manoil, fiind un adevărat mentor al acestuia: “Năzăriri de suflet nobil. Manoile cum te plâng! în poema mea bizară ai pornit cu pasul stâng ... iată cum mi-au pus în minte ca să trec la epopee şi din moarte foi uitate să desfac o orhidee ... nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i ”.