Limbile Slave

Limbile Slave

În a doua jumătate a secolului al IX-lea a apărut o nouă limbă scrisă , numită slavă veche sau paleoslavă . Aceast limbă a apărut al alături de celelalte limbi de cultură al Europei, şi anume latina şi greaca bizantină . La baza limbii slave vechi se află graiurile slave din partea de răsărit a Peninsulei Balcanice şi, în special, cele din împrejurimile Salonicului, de unde erau originari întemeietorii scrierii slave, fraţii Chiril şi Metodie. Prin aspectul fonetic şi prin structura gramaticală , slava veche era foarte apropiată de slava comună , limbă din care provin limbile slave. De aici rezultă importanţa limbii slave vechi în studierea comparativ-istoric a limbilor slave şi în reconstituirea limbii slave comune.

Limba slavă veche a fost prima limbă scrisă a slavilor pentru care s-au folosit dou alfabete: mai întâi un alfabet glagolitic, iar mai târziu – alfabetul chirilic. Ca instrument de cultură , limba slavă veche a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (pe teritoriul Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche. Ulterior, această limbă a fost adoptată ca limbă de cultură şi în ţări neslave, şi anume în ţările Române şi în Lituania. Datorită influenţei graiurilor slave locale, limba slavă veche a început să se modifice şi, ca urmare, au apărut aşa-numitele variante sau redacţii slavone ale limbii slave vechi: moravă , sârbă, croată , rusă , bulgară şi, mai târziu, ucraineană .

Pe teritoriul românesc. Limba slavă veche a fost influenţată de limba română, în special în vocabular, ceea ce a dus la apariţia unei redacţii numită slavonă românească . Textele din aceast perioadă au fost numite de către cercetători texte slavo-române sau texte româno-slave.

Limba slavă veche scrisă a pătruns pe teritoriul românesc în secolul al X-lea, fapt dovedit de inscripţia descoperită la Dobrogea, datată 943. În forma mai nouă , slavonă , ea a căpătat o răspândire mare în cancelariile domneşti, în mănăstiri şi în biserici, începând cu secolul al XIV-lea. Slavona românească a fost folosită în scris, alături de limba latină , până la începutul secolului al XVI-lea, secol în care apar primele texte româneşti, originale şi traduse. După această dată , slavona a continuat să fie folosită încă aproape două secole, paralelă cu limba română , pierzând treptat din însemnătate.

Introducerea slavonei în ţările Române se motivează prin ambianţa politică , religioasă şi culturală existentă în acel timp în sud-estul Europei. Astfel, după o prim fază a creştinismului în limba latină , acesta s-a răspândit şi în limba greacă şi, începând cu secolul al IX-lea, în slava veche. În limba slavonă s-au copiat în ţările Române numeroase cărţi religioase, scrieri juridice, filosofice, istorice, didactice, filologice şi literare. Mai mult decât atât, au fost scrise şi opere originale, printre care Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei (Letopiseţul lui Ştefan cel Mare), variantele acestuia din secolul al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie (secolul al XVI-lea). De asemenea, au fost redactate multe acte interne şi externe, inscripţii sau însemnări în limba slavonă între secolele al XIV-lea i al XVI-lea, parţial chiar în secolul al XVII-lea. Primele tipărituri din ţările Române, începând cu anul 1508, au fost scrise în limba slavonă.

Alfabetul chirilic al limbii slave vechi a fost folosit în scrierea românească începând cu secolul al XVI-lea, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost înlocuit cu alfabetul latin. Trecerea oficială la noua scriere s-a făcut la un an după Unirea Principatelor (1860).

Slavii şi limbile slave

Triburile slave, care vorbeau o limbă unică , numită în ştiinţă slavă comună , erau răspândite în primele secole al erei noastre pe teritoriul de astăzi al Poloniei şi în pările vestice al Rusiei. Primele ştiri scrise despre slavi datează din secolele I-II e.n., când aceştia apar menţionaţi la scriitorii antici Plinius cel Bătrân, Tacitus şi Ptolemeu, sub numele veneti sau venedi. Mai târziu, slavii erau cunoscuţi şi sub numele de sclaveni i sclavi. Ultimele dou denumiri reproduc numele pe care slavii înşişi şi-l dădeau – slověne. Acest nume generic s-a păstrat la tribul slovenilor din împrejurimile Novgorodului, la slovinii de pe ţărmul Mării Baltice, la poporul sloven (Slovenia de astăzi) şi la poporul slovac.

Ca urmare a dispersării triburilor slave, limba slavă comună s-a divizat treptat, între secolele al V-lea i al VIII-lea, în mai multe limbi. Acestea se grupează astfel:

• Limbile slave răsăritene, dezvoltate din limba rusă veche:

- rusa (velicorusa)

- belorusa

- ucraineana

• Limbile slave sudice, care formează două subgrupe:

a) ramura răsăriteană, cunoscută ca o limbă unică , numită slavă veche, paleoslavă sau bulgara veche. Astăzi, această ramură este reprezentată de două limbi naţionale: bulgara şi macedoneana (limba vorbită în Republica Macedonia).